timp

Poate

Poate

Posted on by Irina Cristina Ţenu

Mă mângâie viața, îi simt răsuflarea caldă pe pleoapele închise. E atât de plăcut să îi trăiesc clipele care se îngrămădesc să-mi dea binețe. Le las să-mi țipe în ceafă, să devină scut în fața neființei.

Deschid ochii. Privesc cerul albastru și mă minunez. Peste tot doar viață. Simt clipele sale peste tot. Aș vrea să le văd, să le așez în șir indian, ca la școală. Nu pot. Aleargă prin mine, prin ceilalți până obosesc și se duc, dispar deodată. Le strigi, le cauți, în zadar te frămânți. Minutul lor s-a dus. Minutul tău s-a scurs. Nu le trăiești când trebuie, nu le mai trăiești niciodată. Se naște un abis. Abisul acela creat de regrete dintr-alea târzii. Și se ivesc întrebări dintr-alea fără rost. Au apus acele clipe. Au devenit amintiri răscolitoare. Dar…pot fi înlocuite cu altele noi. Au oare clipele noi același gust? Nu am comparat niciodată gustul clipelor trecute cu cel al clipelor prezente. Mi-a fost teamă. Să nu apară regretul să mă facă să-mi dau seama ce am pierdut.

Ce absurd! Ce ingrată sunt! Primesc noi clipe și mă gândesc la gustul celor pe care nu le-am trăit fiindcă am ratat șansa să o fac. Mă grăbesc să trăiesc. Simt clipa dar nu reușesc să o îmbrățișez cum mi-aș dori. Trece pe lângă mine ca o străină. Între mine și ea este un spațiu invizibil străjuit de un gard de dorințe arzânde.  Cerul își schimbă înfățișarea, ziua face loc nopții. Viața mă mângâie în continuare, iar abisul devine din ce în mai mare. Nici luna nu vrea să mi se arate toată întotdeauna.

Primesc jumătăți fără un gust anume. Dar eu nu asta vreau. Vreau un întreg cu gust de vise cu aripile deschise, de stări ce îmi oferă mai mult decât o mângâiere a unui timp care trece lăsând în urma sa lucruri pe jumătate făcute.

Calc pe resturi de timp. Mă aplec să le iau, nici pe acelea nu apuc să le prind. Apuc firmituri și nu mă satur cu ele. Vreau mai mult. Sunt mereu flămândă și nu știu cu ce să-mi potolesc foamea. Să mă hrănesc cu vise, cu clipe trăite pe-apucate, cu mângâierea vieții?

Nu știu. Sunt doar un punct sub cerul mare. Pun, cred, prea multe întrebări. Poate ar fi suficient să trăiesc. Poate atunci voi primi întregul, nu jumătățile. Poate atunci voi cunoaște clipa în deplinătatea ei. Poate voi simți acel gust aparte… Poate timpul mă va privi în ochi, înfățișându-se în toată splendoarea sa. Poate îmi va potoli foamea cu ceva născut din altceva.

Plouă

Plouă

Posted on by Irina Cristina Ţenu

Plouă. Lăcrimează cerul, mângâie pământul însetat de ea. E atâta liniște în zgomotul stropilor încât pot să ascult glasul ploii, de fapt, năduful vieții de dincolo de ea.
Tună. Norii se luptă în ring pentru un loc în fața soarelui. I-au răpit zâmbetul. Sunt extrem de mândri că au cucerit zarea și-au pictat-o în gri cenușiu.
Pământul face baie de aburi, deschizându-și larg brațele în fața ploii.
Eu îmi deschid sufletul în fața foii, la adăpostul gândurilor ce dau năvală. Nu comentez, le ascult. Cum aș putea oare să mă împotrivesc? Sunt ale vieții pe care o inspir și o expir. Trebuie să mă bucur, alții nu mai au cum…au plecat… Unde? Doar ei știu… poate într-o lume mai bună.
Sunt în spatele timpului. Îl privesc cum trece. Nu mă vede. De fapt, este posibil să mă vadă dar să nu îi pese.
Răsuflă din greu. Maratonul vieții îl cam obosește. Nu este un atlet foarte bun. Cu toate acestea, este foarte ambițios, nu se oprește. Hmm…mint. Mint frumos. Se oprește tocmai când omul nu vrea să se oprească. Își trage mereu răsuflarea numai când nu trebuie.
Absurd. Un timp absurd ce trăiește într-o nepăsare costumată în hainele ponosite ale bunăvoinței.
Viața, acest montagne-russe de trăiri, îngenunchează umilă în fața timpului, sărutându-i tălpile. O aberație. Timpul tot ii înghite secundele.
Dar nici eu mă las. I le recuperez și le ascund în cuvinte.
Și, deodată, întreaga ființă îmi e inundată de o putere inexplicabilă. Este incredibilă forța pe care au niște simple cuvinte izvorâte din gândurile umile ale unui biet muritor.
Înving timpul pe propriul teren și dau vieții un chip imuabil.
Viața îmi rămâne în inima cuvântului ce se odihnește de-a pururi pe foaie. Timpul aleargă. În urma lui ploaia s-a oprit. Cerul și-a șters pentru moment lacrimile. Totul e într-o expectativă puțin obositoare dar liniștitoare. Timpul nu mi-a aflat secretul. Și nici nu o va face.
Inteligența creatoare a omului depășește ambiția și determinarea timpului de a ne fura secundele, de a ne lăsa viața fără suflare în brațele pământului dornic, cu siguranță, de nemurire.
Picură pe foaie…varsă sufletul cuvinte…să simtă cumva pământul nemurirea.

 

Fantoma îndrăgostită

Posted on by Irina Cristina Ţenu

Fantoma

Timpul a prins în lanțurile zborului prelung, iubirea.

În privirea-i întunecată se simte disperarea.

Ar vrea să strige că o doare,

Că vrea să trăiască cu ardoare,

Că nu îi trebuie avere,

Poate doar o bucată de pâine cu miere

Și un pahar de apă vie,

Puterea să îi revie,

Să rupă lanțurile ce îi răpesc libertatea de a simți fiorul

Vieții cum îi alintă trupul firav,

Lipsit de vlagă.

Ce ironie, iubirea în agonie

Privește și vede alergând

Pe câmpul mustind de lacrimi arzând,

O fantomă îndrăgostită, plângând.

Inima i se strânge deodată,

Se recunoaște în trupul de fum

Ce cutreieră lumea, dorind ca cineva,

De undeva, să o observe cândva…

Cine știe… Poate da… Poate nu…

Poate viața nu s-a sfârșit,

Poate încă mai are multe de trăit

Poate într-o zi, timpul și el va iubi,

Și cuprins de focul reaprins al iubirii,

Va scoate din al său cufăr secret,

Cheia libertății,

Iar iubirea, veșnica fantomă îndrăgostită,

Va străluci în privirea femeii ce va cunoaște fericirea…

Într-un timp rămas fără aripi.

Dincolo de timp

Posted on by Irina Cristina Ţenu

Dincolo de timp

 

Primăvară,
Copaci în floare.
Dincolo de timp, 
Tăcere.
Gândul rătăcit printr-un abis
De simțiri, privește, nostalgic,
La foaia palidă, de pe masa goală.
Ar vrea s-o atingă, dar se teme.
Are oare foaia nevoie de o atingere
De gând rătăcit?
Poate nu.
Dar, atunci, de ce are nevoie o foaie albă
Părăsită pe -o masă, într-un colț, dintr-o cameră
Scăldată-n tăcere, uitată în întuneric?
Poate de o rază de lumină caldă,
Poate de un condei plin de idei
Pregătite să se prefacă în cuvinte.
Poate nu are nevoie decât de ce are,
De tăcerea ce-și trăiește clipa,
Inspirând, expirând aerul ce intră
Liber pe fereastra deschisă.
Ce ironie…
Viața se scurge, secundă cu secundă,
Timpul e un actor grăbit, își spune rolul,
Răpește clipa și-a fugit…
Iar dincolo de el
Sunt eu, la o masă, în întuneric,
Bucurându-mă de răsuflarea primăverii,
Gândind, în tăcere că, ar trebui să scriu o
Scrisoare.
Cui?
Nu știu.
Poate mie,
Poate ție,
Poate nouă,
Poate tăcerii ce vrea să plângă,
Dar nu are lacrimi.
Poate vieții ce a lăsat-o fără ele,
Poate iubirii ce plânge
Că moare, și doare,
Și totuși, pe foaie
Voi scrie o scrisoare,
Primăvara,
Când copacii sunt cuprinși de flori,
Iar tăcerea doare…
Dncolo de timp. 

Dincolo de timp se află Cuvintele de luni, un îndemn de a scrie, pentru simpla noastră plăcere și din respect pentru cuvânt. Un joc minunat, menit să ne testeze creativitatea. Din dragoste pentru cuvânt m-am prins în joc încă o dată și m-am jucat cu: atingere, flori, scrisoare.

S-au mai prins și alții în joc. Articolele participante sunt:

Atingerea florii de mac

Flori puse la păstrat

Scrisori de dragoste pentru clipa în care voi fi prea bătrână să le scriu

Intaia poveste de neadormit

Azi vin cu flori și-ți scriu o scrisoare

Născocire

Amintiri

Posted on by Irina Cristina Ţenu

 

Amintiri

Erai umbra unui copac renăscut ce-și întindea brațele să-mi cuprindă dorința, care era și ea o umbră a unui labirint întunecat de ploi. Am vrut să mă împrietenesc cu ea. Să-i vorbesc, dar mi-am amintit că umbrele nu vorbesc. Sau dacă vorbesc, noi nu le înțelegem. Limbajul lor nu are nicio logică.
Dacă umbrele ar putea vorbi, oare ce mi-ar spune? Ar avea vorbele lor mai multă logică decât lipsa ta de timp? Probabil că da. Probabil totul are logică în afară de lipsa de timp.
Chiar și timpul în viața care trece prin noi este logic. Chiar și furtul secundelor este logic. Dacă nu le-ar fura, viața nu s-ar scurge, iar moartea nu și-ar face simțită prezența. Suntem datori să cunoaștem și moartea, acea viață a sufletului dintr-un alt plan, nu profan.
E atâta frumusețe în jurul meu și atâta dorință în trupu-mi se zbate. Vrea să cunoască neprevăzutul pe care până acum nu l-a văzut. N-ai vrut să i-l arăți. Mi-ai lăsat inima să-mi joace feste și visul încă viu, mi-ai lăsat sufletul să se transforme în meșterul Manole și să-ți zidească în el umbra.
Așa ai devenit umbra oricărui gând, oricărui cotlon. Te privesc introspectiv și dorința în mine devine o fiară ce-și scoate colții să-ți sfâșâie chipul, să moară blestemul, să se scurgă din el viața profană.
Merg pe strada cufundată într-o tăcere stranie. Cândva și tăcerea îmi era cunoscută, acum și ea s-a schimbat, a îmbătrânit și glasul ei a amuțit. Acum, tăcerea nu-mi mai spune nimic. Și nici calea pe care am mers odată împreună.
Timpul i-a furat și ei tinerețea. Acum, pe strada numita Iubire, se plimbă doar ploaia, întinzându-și obosită aripile pe caldarâmul singuratic. M-am îndreptat spre ea și ne-am îmbrățisat ca doi doi iubiți ce abia s-au regăsit. M-am așezat pe o bancă și am lăsat-o să-mi aline sufletul, să-i șteargă lacrimile cu a sa batistă dantelată.
Sunt un străin în ploaie, pe strada numită Iubire, ce și-a schimbat înfățișarea. Ea nu mai are chipul tău, ci al vieții ce-mi surâde timid, încercând să mă facă să uit că n-ai avut timp să-ți amintești că noi doi cândva ne-am iubit. Inspir trăirea ei, mă îmbăt cu prospețimea sa și retrăiesc de mână cu ploaia clipele de iubire pe care cândva le-am trăit pe o stradă pe care nici umbra ta nu a mai rezistat și a murit.