Chinul tainelor

Simt că mă sufoc în compartiment. E foarte cald. Aș deschide geamul, dar nu îndrăznesc. Nu vreau să-i deranjez pe ceilalți. Pun cartea pe genunchi și închid ochii. Mi-ar prinde bine un pui de somn. În plus, timpul ar trece mai repede așa.

Încerc să adorm, dar îmi este imposibil. În ultimii ani am început să am mari probleme cu somnul. Nu mai dorm așa cum dormeam odată. Dacă e zgomot nu adorm sub nicio formă. Iar zgomot este din plin. Celor ieșiți pe culoar nu le mai tace gura. Unii comentează încontinuu despre situația dificilă din România, de lipsa locurile de muncă, de salariile mici… Alții, pentru a se da interesanți, vorbesc în italiană. Nu pot să-i suport pe cei care se prefac că nu mai știu limba română de când au plecat să lucreze în străinătate. Lângă mine cineva sforâie de mama focului.

Sunt conștientă că nu pot să adorm în aceste condiții. Prefer însă să stau cu ochii închiși. Îmi este mai bine așa, având în vedere starea puternică de moleșeală care m-a cuprins. Nici dacă aș vrea nu aș putea ține ochii deschiși.

Nu sufăr de claustrofobie, dar simt că nu mai am aer în acest spațiu. Simt că devine tot mai strâmt și asta îmi taie respirația. Ciudă senzație. Mă ia cu frisoane și toate gândurile neplăcute dau năvală.

Îmi vine să țip. Să scot din mine toate tainele. Să le înșir una lânga alta precum niște rufe pe sârmă. Să le las în bătaia luminii. Să le afle lumea. Mi se par atât de grele, încât simt că nu mai pot să le țin în mine.

Din acea seară nimic nu a mai fost la fel. Nu mai dorm așa cum dormeam înainte. Am mereu coșmaruri. Se pare că am început să vorbesc prin somn.

  Eu, o susținătoare înfocată a luptei contra fumatului, m-am apucat de fumat. Am ajuns la concluzia că țigările sunt singurele care mă calmează. Când tainele bat la ușa sufletului anunțându-mă că vor să iasă, le închid gura cu o țigară. Și tac. Nu au încotro.  

Aș fuma și acum o țigară dar mi-am uitat pachetul de țigări la Ana. Așa că am să-mi impun să rezist cu stoicism. De obicei, dacă îmi impun ceva reușesc. Trebuie, fiindcă nu îndrăznesc să-i cer o țigară tipei din compartiment. Nu suntem compatibile. Nu cred că noi două am putea fi vreodată prietene, dar în același timp îmi este milă de ea. Nu știu de ce.

    Pare o persoană cu sufletul ferecat cu zeci de lacăte. Suferă mult. Suferința i se citește pe chip. Nu vrea asta dar nu poate împiedica acest lucru. În ciuda faptului că nu suntem compatibile mă regăsesc în ea.

Nici mie nu-mi este bine. Și deși nu vreau să se vadă, se vede. Mulți mi-au spus în ultimul timp asta, inclusiv părinții mei: „Iarina, tu ai ceva. Spune-ne ce ai ca să te putem ajuta”. Ce aș putea să le spun? Că nu mai sunt aceeași persoană de când m-am întors de la Brașov, de la ziua lui Mihai? Că nu mai sunt la fel de 20 de ani? Nu le-aș spune o noutate. Asta știu și ei. În rest…totul e învăluit în nimic. Nimic nu mai e așa cum ar trebui să fie. Nu pot face nimic. Nimic nu pot spune.

Chinul Tainelor

Oare de ce mi-am amintit tocmai acum de țigări? Simt o nevoie nebună să trag măcar un fum. Deschid ochii să caut prin geantă o țigară. Poate am rătăcit vreuna prin ea. Trenul se oprește din nou. Bușteni. Arunc o privire înspre peron să văd dacă există vreun chioșc. Ghinion. Inspir, expir. Îmi îndrept din nou privirea spre munți. Îi invidiez. Aș vrea să am și eu tăria lor. Dar oare nu o am? Nu apuc să-mi răspund. Gândurile îmi sunt întrerupte de o țigancă care începe să se milogească de îndată ce deschide ușa compartimentului. Dacă aș avea mărunți i-aș da. Întotdeauna m-am temut de blestemul țigăncilor…

Alergând prin destin, mă caut printre taine

Mă pierd în mine alergând prin destin. Mă caut printre taine. Le adun, le strâng la sânu-mi. Sunt femeie. Privesc în oglindă și văd un chip ce prin sufletu-mi caută cu foame un sens.

Pe buze vorbele imi stau grele. Cântaresc  zeci de visuri împletite în inimă. Vreau să culeg, să le dezleg, să le interoghez, dar sunt mute. În ochi mă privesc și-mi zâmbesc ironic. Mă scufund într-o mare de (ne) înțelesuri care îmi învăluie gândurile.

Sunt gânduri de trăire răvășite. Iertare ar vrea să îmi ceară de dorul de (ne)dor. Dar totu-i lipsit de sens, de cuvânt fără de înțeles.

Alerg prin destin. Îmi aud respirația atât de greoaie. E ca la maraton. Simți că puterile te lasă, dar alergi…tot alergi…căci la finish tu încă n-ai ajuns. Mai ai atâția km de parcurs.

Zâmbesc. Mă arde soarele. Sunt femeie. Mi-ar sta bine cu o pălărie, nu una oarecare, ci roșie. E la modă acum. Și mereu mi-a plăcut să fiu chic, să fiu altfel.

Alergând prin destin- femeie cu palarie

Sursă foto: unica.ro

Poate e ciudat să vezi o femeie alergând prin destin, cu o pălărie roșie pe cap. Dar eu nu sunt orice femeie. Eu sunt acea Femeie. Mă trăiesc cum îmi place (pardon… ca la carte, cartea destinului plină de sens în nonsens). Descopăr acest psalm în fiecare clipă. Mi se deschide și îmi arată în fiecare zi câte o nouă taină.

O nouă cheie, un nou zăvor, o nouă ușă spre o nouă cale. Sunt umbre încătușate ce așteaptă să fie dezlegate. Mă cuprinde vraja unui curcubeu de visuri deodată regăsite. Aleargă și ele cu mine să prindă cheia și să îmi deschidă un drum pe care, cine știe,  îmi voi potoli foamea de sens. Așa să fie, oare?

Privesc spre cer, încerc să citesc printre stele. Dar ele nu vor să mi se dezvăluie. Ce-i dincolo de ele e secret. Ce-i în mine este trăire uneori intensă, alteori absentă… de la veselie.

Mă trăiesc de la răsărit până la apus printre o urgie de cuvinte. Mă răscolesc, mă caut, mă pierd prin mine încercând să mă înțeleg. Mă uimește tot ceea ce descopăr în oglinda care-mi arată o femeie alergând în maratonul vieții sale, dorindu-și să iasă învingătoare și să primească ca trofeu marele Sens.

Pictez curbubee de visuri, noaptea, le așez în rama sufletului și le poleiesc cu praf alb de speranță. Mă urc din mers în trenul vieții, din gara primăverii, în care ajunge în fiecare mai. Ar trebuie să-l întâmpin cu mare veselie, și totuși e o tristețe ce-n brațe mă cuprinde.

Alerg prin destin, în maratonul vieții mele, las vântul să-mi treacă prin păr, șoptindu-mi parcă la ureche: Hai, aleargă…nu te lăsa! Alergând prin destin descifrezi taina și descoperi sensul trăirii. Pierzându-te prin tine îți găsești menirea…

Mă caut printre taine, descifrez rând cu rând cartea destinului, menirea mi se arată în fiecare cuvânt scris și rescris de suflet, cu condeiul gândului.