Ai plecat

Ai plecat și ți-ai lăsat iubirea
în sufletul meu deschis inimii tale.
N-ai zis nimic. 
Te-ai lepădat de ea,
și ai plecat luând cu tine
doar timpul și clipele sale.
Poate nu știi, poate nu-ți pasă,
Sufletul meu însă te-așteaptă
să vii să-i dăruiești inima ta.

Ai Plecat


Ai plecat și ți-ai lăsat,
la colț de stradă,
amintirea prin timp rătăcită.
Te caută prin foșnet de frunze moarte,
și încearcă să-nțeleagă
ticăitul ceasului care-i trezește
dragostea pribeagă.
Ai plecat și ți-ai lăsat gândul
printre cuvinte așezate pe o foaie de hârtie
(de)vreme îngălbenită.
Ai plecat și ți-ai lăsat
umbra chipului pe frunza veșnic verde
a sufletului meu.
Ai plecat și ți-ai lăsat
nostalgia clipelor moarte,
prin păduri de sentimente curate.
Pasul meu le calcă, ele nu mai simt durerea.
Le privesc cum dorm, îmbrățișându-le tăcerea.
Ai plecat…distanța pe noi acum ne desparte.

Păsările mor…amintește-ți zborul lor

E cerul albastru plin de nori. E-un suflet la apus de iubire, pe o plajă pustie de trăire. Aleargă hai-hui, desculț pe nisipul rece, fioru-i cuprinde inima ce-și caută trifoiul cu patru foi, verde, vioi.

Ochii ce abia s-au deschis se plimbă pe valuri de dor ce vin și se duc, se înalță-nspumate și taie nervoase ceața deasă de gânduri, care îmbrățișează marea de visuri dezgolite, tremurânde.

O pasăre cu aripi frânte, cu chip de înger răstignit de dorințe, de seceta de cuvinte (ne)rostite printre șoapta ascunsă sub masca surâsului ce-și joacă rolul magistral, caută într-un labirint de (ne)cuvinte, un vis deloc minor.

Păsările mor...amintește-ți zborul lor

E-un spectacol fantastic, o pseudo-comedie plină de veselie. E o adevărată ironie. Cuvintele vin, vin de nicăieri, urcă pe scenă buluc. Se îngrămădesc nerăbdătoare să devină vedete, ropote de aplauze să primească.

Dar…stai…e un paradox… e secetă de cuvinte (ne)rostite…și totuși e-un spectacol de cuvinte, o ploaie de șoapte se face auzită…o pasăre își cântă durerea, își spală cu o ultimă speranță rana adâncă, care nu se vede, dar se simte în trilul ce se vrea nemuritor…însă nu este.

Se vede disperarea în privire…o vede doar cel ce-i înțelege trilul surd. S-aud cuvintele (ne)rostite de vântul ce adie și-i  stinge flacăra ce în suflet arde în neștire.

Tăcerea-i mută pe plaja de trăire, nisipul e un sloi de gheață ce-i atinge aripile frânte. Privirea-i însă fierbinte, flăcări de viață plină de iubire îi ies din ochii pierduți în clipe răpite de un destin ce-a scris o (ne) poveste fără final (trăit) precis. Durerea să o pârjolească ar vrea. Dar primăvara costumată în verde vine cu o ploaie de lacrimi și le stinge, rând de pe rând.

S-a stins iubirea…

S-a dus amorul…

A apus cuvântul (ne) rostit

A răsărit un dor îndrăgostit

De trilul surd ce se aude în tăcere

În labirintul lipsit de vedere.

E-o primăvară îmbujorată

E-un vis ce nu vrea la drum a purcede.

Se uită cu speranță la inima ce bate-ngrijorată

În sufletul păsării ce-și vede

Cu ochii minții viața înnourată.

Își simte aripile șubrede

Și clipa mult prea repede furată

De timpul în care niciodată nu te poți încrede.

A fost odată o pasăre în zbor

Ce-a cântat un tril de dor…

Dar nu uita…păsările mor…

Amintește-ți zborul lor…

 

Strigăt mut

Strig. M-aude doar tăcerea.

Cânt. Mă acompaniază doar vântul.

Râd. Cu mine râde și gândul.

S-adună stările la sfat,

fiecare să își spună oful,

să consemneze pe papir cuvântul

sătul în suflet să mai stea,

căci își dorește de lună luminat să fie.

E agitație în inimă,

totul reînvie,

iar pas cu pas

gândul se scrie

pe-o coală albă de hârtie, zâmbind și

privindu-mi ochii melancolici,

care fără să vrea visează

la cineva de nu știu unde,

la firul rupt al șansei ce s-a dus cu vremea,

care s-a îmbătat cu visuri dulci,

și la acordeon a început să cânte

o tristă melodie de aducere aminte.

Strig, dar strigătul glas nu mai are.

El a pierit în bătălia cu râul plin de emoții,

care sălbatic curge

și ia cu el rugăminți fierbinți, ascunse în

sufletul cuprins de frigul iernii cu privirea pierdută

pe valul nins de-un vis nestins.

Strig, e-un strigăt mut

al unui glas surd.

Strig…

Vara din iarnă mă-nfioară,

privind în oglindă făptura de odinioară.

Mângâiere

Când zorii zilei îmi zâmbesc,
Simt cum viața mă mângâie suav
Cu noi clipe oferite în dar,
Pe care le cuprind
Cu sufletul deschis,
Mereu pregătit
Să-mbrățișeze clipa
De dor nemărginit.

Când sărutul amintirilor
Mă atinge-n vis,
Zbor,
Mă înalț
Spre zări infinite,
Zâmbesc
Și trăiesc
Momentul regăsirii.

Când tăcerea îmi mângâie
Cuvintele ce dorm
În sufletul singuratic și stingher,
Îmi trezesc gândul
Și-l rog să-mi picteze
Chipul tău
Din litere adunate
Pe-un șevalet nemuritor.
Când mângâierea caldă
A nopților albe
Îmi inundă inima
De speranță
Fără de sfârșit,
Gândul pleacă tiptil
În călătoria iubirii
Al cărui final
Nu-l știe.