O răsuflare e de ajuns

Rasuflare

Soarele a îngenuncheat în fața buzelor
Ce râvnesc la un sărut arzător.
Le atinge blând, surâzând.
Vântul adie, el știe.
O răsuflare e de ajuns,
Iubirea să se nască.

Ziua apune, noaptea spune
Al sufletului dor ce nu trece ușor.
Din lacrimă de stea se naște dragostea.
O răsuflare e de ajuns,
Luna să mângâie speranța vie.

Răsare iarăși gândul.
Ale inimii răzvrătiri îngheață.
Pasul timid atinge pământul,
Merge pierdut, glasu-i mut.
Norii sfidează natura moartă
Dar…
O răsuflare e de ajuns,
Ea să învie.

Inima bate, în suflet se zbate
O iubire eternă. Ea n-are glas,
Dar îi place să stea la taifas,
Să îmi spună în felul ei că…
O răsuflare e de ajuns,
Să trăiască fără vreun răspuns.

Nu sunt

Nu sunt cer senin,
Sunt furtună.
Sunt ploaie ce cade
Pe un timp ce tot scade.
Mireasma de iarnă
În treacăt atinge
Picături de suflet
Ce se desprind din
Trupu-mi ce temelie le este.
Aleargă-n zigzag, fără țintă
Îmi evită privirea, nu vor să mintă
Afară e ger, dar ele ard
Pe rugul dorinței
Pitit în spatele iernii
Ce nu se lasă înșelată
De focul aparent indiferent.
Nu sunt o carte deschisă,
Sunt doar gând în vers,
Sunt picătură ruptă din suflet
Ce-și face plimbarea prin univers,
În pas domol, așezând pe șevalet
Cascade de cuvinte dintr-un timp neșters
Ce-și doarme somnul de veci pe al inimii
Sfânt bilet.

Suflet fără nume

Suflet fara nume

Azi sunt neliniște.
Azi sunt furtună născută din ochii ce ți-ai privit chipul pierdut printre valurile mării de dorințe infinite.
Pașii atingeau nisipul, privirea îți umbla aiurea, rătăcită prin gânduri. Să fi fost oare despre mine? Nu. Doar iluzii îmi învăluie misteriosul gând. 
Nu. Gândul îți este tăcere. Gândul îți este o notă muzicală așezată pe un portativ aflat în mâinile unui suflet necunoscut.
Nu mă întreba de ce, dar aș vrea să-l cunosc.
Să-i aflu privirea ce-ți mângâie chipul când zorii îți spun bună dimineața.
Nu-mi respinge cuvântul ce lăcrimează pe foaie. Nu-i șterge lacrima când o vei găsi. E a iubirii ce-n suflet te poartă.
Te las s-o furi, batistă a inimii tale să devină. Te-ndemn să o păstrezi înăuntrul tău și să o prețuiești. Să știi, ea este o comoară.
Mărturisesc. Probabil sufletul ar fi devenit întuneric, dacă nu ar fi ajuns cuvântul în inima mea.
Acum el este doar lumină, izvor ce îmi mângâie ființa.
Azi sunt neliniște. Da, recunosc.
Pustiul ascuns în trupu-mi firav aleargă prin ploaia de iubire ce cântă o simfonie. E-o dulce melodie. Nu o auzi, dar este pentru tine.
Nici versul nu-mi dă pace azi. Grăbit se așază pe hârtie, ținând de mână, strâns, ale sale rime cuminți. Și strofă după strofă, iubirea devine poezie, închinată ție…
…Suflet fără nume, răpit de vântul ce-mi flutură steagul singurătății. 

Gând de toamnă

Într-o viață nesfârșită  aș vrea să mă-nfășor,
dar simt că nu îmi vor ajunge clipele
să-mi țes din ele un șal.
Sunt scurte. Din ele îmi făuresc
doar zile ce mor și devin ruine
ale unor amintiri zidite în fereastra sufletului,
din lemn de nemurire.
Culeg ploi și răsădesc furtună,
un gând neprevăzut aleargă prin urgie,
dă să se ascundă prin visul încă viu,
ce se oglindește pe caldarâmul udat de intense trăiri.
Îi este frig de dor,
de amintirile pe care le ador.

Gând de toamna
Calcă pe picături fierbinți,
îi ard pasul, și cade.
Inima feste-i joacă,
într-o noapte oarecare,
cu ploi de stele ce o ating în grabă.
Lumini s-aprind și gândul aripi prinde.
Prin univers de doruri infinite zboară.
Cuvinte încâlcite se adună pe pajiștea
cu frunze ruginii ce zugrăvesc un anotimp târziu.
Privesc mirate gândul ce-aleargă prin urgie.
Apare și dispare de prin ceața clipelor ce trec.
E-o veșnică magie.
E-o viață ce trece ca prin farmec.
Cuvintele așteaptă să fie descâlcite,
să se așeze în vers,
așa ca fapt divers,
și gândul din ele să creeze un univers,
care nici de moarte să nu poată fi șters.
Într-o viață nesfârșită aș vrea să mă-nfășor,
dar timpul îmi fură clipele.
Cu ele colindă lumi
pe care nici gândul nu și le poate închipui.
Neliniștea sufletul îmi cuprinde,
trăirea-mi înoată prin valuri de dorințe aprinse.
E un gând de toamnă ce-a promis
s-așeze cuvântul pe o frunză care de copaci s-a dezis. 

Ai plecat

Ai plecat și ți-ai lăsat iubirea
în sufletul meu deschis inimii tale.
N-ai zis nimic. 
Te-ai lepădat de ea,
și ai plecat luând cu tine
doar timpul și clipele sale.
Poate nu știi, poate nu-ți pasă,
Sufletul meu însă te-așteaptă
să vii să-i dăruiești inima ta.

Ai Plecat


Ai plecat și ți-ai lăsat,
la colț de stradă,
amintirea prin timp rătăcită.
Te caută prin foșnet de frunze moarte,
și încearcă să-nțeleagă
ticăitul ceasului care-i trezește
dragostea pribeagă.
Ai plecat și ți-ai lăsat gândul
printre cuvinte așezate pe o foaie de hârtie
(de)vreme îngălbenită.
Ai plecat și ți-ai lăsat
umbra chipului pe frunza veșnic verde
a sufletului meu.
Ai plecat și ți-ai lăsat
nostalgia clipelor moarte,
prin păduri de sentimente curate.
Pasul meu le calcă, ele nu mai simt durerea.
Le privesc cum dorm, îmbrățișându-le tăcerea.
Ai plecat…distanța pe noi acum ne desparte.