Trubadurul de pe strada lipsită de pași

Bate gongul, clipa-n suflet plânge. Pe o strada părăsită de pași, nu se vede, dar se aude în singurătatea trăirii, muzica iubirii. Într-un colț, stă stingher, pe gânduri pierdut, un trubadur. Îl ascult, e-o minune, fără nume.

Trubadurul

Sursă foto:www.artmajeur.com

E un strig mut ce-mi zice să-l ascult. Mă opresc din visare, merg pe a sa cale să dezleg misterul singurătății ce pare că leac are.

Mă apropii de acel trubadur, vreau să-l descopăr, să-i văd chipul de vânt mângâiat. Dau să plec, dar de mine se prinde un condei și-o hârtie. Îmi șoptesc:

– Ia-ne cu tine!

Cu mirare privesc acele banale obiecte, dar tac și le iau mine.

Îi zic gândului:

– Ce vor astea de la mine?

– Hmm…nu știi? mă întreabă gândul și dispare-n ceață.

Nu îl înțeleg, dar curiozitatea mă îndeamnă să urmez muzica ce se aude de undeva…de pe strada  părăsită de pași și de viață, dar totuși plină de ea.

La un moment dat…aud pe lângă mine niște șoapte blânde.

– Pe noi de ne vei folosi, rostul în viață ți-l vei găsi. Pe drumul vieții de vei merge, adunând fâșii de iubire ce te-nvăluie și-ți permit să te bucuri de sărutul fiecărui anotimp ce nu vine niciodată prea târziu, vei găsi împlinirea.

Plec la drum zâmbind, urmărind cu privirea strada cea pustie unde-și duce veacul trubadurul trist.

Drumul nu-i ușor, gândul nu m-ajută. Sufletu-mi suspină, muzica mă cheamă să mă prind în dans. Rătăciți mi-s ochii, caută în zare trubadurul trist și vioara sa.

Mare-mi fu mirarea să văd într-un colț, răsuflând agale, sufletu-mi cântând gândului ce-l credeam pierdut.

De el mă apropii. Vreau să îi vorbesc. Buzele-mi atinge cu lacrimi fierbinți.

– Taci, tu doar ascultă și prefă-te-n clipă, să-n înțelegi singurătatea trăirii prin muzica iubirii.

Tac, mă prefac în clipă. Partener mi-e timpul. Minunat e dansul clipei ce brusc înțelege că:

Viața-i încântare,

Muzica e-n suflet,

Sufletul e în muzica,

Muzica e în mine,

O aud, știu bine,

Mereu îmi vorbește,

O ascult și scriu

Cu condeiul pe hârtie,

Gânduri nerostite până acum.

Din al său colț de stradă, trubadurul îmi zâmbește fericit că am auzit în singurătatea trării, muzica iubirii care mi-a permis să mă joc în scris cu gândul din vis niciodată scris.

PS: Căutând trubadurul de pe strada lipsită de pași am dat startul Cuvintelor de luni, un îndemn oferit tuturor de a vă juca cu cuvintele M-am prins în dans, lăsându-mă fermecată de muzica din sufletul meu și m-am jucat cu: dans, mirare, muzică.

Vă invit să citiți alte articole participante:

 

Versuri aurii

 

Versuri

Secundele se scurg pe toamna
ce-și scrie la lumina lunii drama.
Pârjolesc totul în treacăt. 
Și verdele viu al copacilor falnici,
și surâsul razelor de soare,
și inima ce mult mai doare.
Frunzele-i mor, mormântul lor
rece e acoperit de pașii
timizi ai umbrelor calde
ale sufletelor care au vrut
să mai vadă o dată lumea în
care au trăit.
Condeiul auriu călimara o atinge
și suge cu sete din cerneala
timpului mort dar înviat
de versul pătimaș,
ce se joacă cu metafore ruginii,
care spun povestea toamnei,
a copacilor dezgoliți de patimi,
a strugurilor copți în vie,
a foșnetului din sufletul
picătură de iubire.
Secundele trec prin clepsidra
din care evadează timpul
captiv între pereții sordizi
ai neputinței.
Toamna își scrie iarăși povestea
în versuri aurii.

Taină fără nume

Taină

Se lasă noaptea peste gândurile senine
condeiul se joacă pierdut în abis
cu un cuvânt agățat de un vis 
ce aleargă printr-o taină
fără nume, cu renume.
Pătrunde-n întunericul său
îi mângâie chipul uimit
și-l schițează în vers
din mers
și iubirea apare subit
într-un colț de gând răsărit
și cuvântul se zbate în suflet
de vis se desprinde și cade
și spaima îl cuprinde
și doare când din speranță
devine iluzie
și moare pe o frunză
rătăcită pe-un strop de iubire naiv
ce-a crezut într-un strop de fericire,
o taină fără nume, cu renume.

Testamentul trăirii

Testamentul trăirii

Deschid cartea sufletului
s-ating începutul infinitului,
să simt cum visul din mine 
aleargă spre cuvinte de care mi-e dor.
Simt parfumul iubirii.
Timid, se ascunde,
prin ploi de slove de foc.
Mă cuprinde, gingaș atinge
corzile viorii din inima care
s-a retras în tăcere.
Dincolo de cortină
așteaptă un semn
să intre în scenă,
să-și spună cuvântul,
să se audă cântul,
să se aprindă-ncet
steaua fără glas
de pe cerul în impas,
iubirea și-a luat bun rămas.
Cuvintele-n zbor fug de soarta lor,
visul răvășit, în singurătate prăbușit,
strigă de durere copleșit:
Nu poți pleca către iubiri lipsite de mine!
Închid cartea sufletului,
deschid cartea sorții,
citesc printre clipe-n visare
testamentul trăirii.

Ce simplu ar fi

Simplu

Ce simplu ar fi de nu mi-ar fi gândul condei.
De la răsărit la apus, mănunchi de idei.
De n-ar picta cu atâta ardoare iubirea-n floare,
Sentiment și culoare, în sufletul ce moarte nu are.

Ce simplu ar fi de nu s-ar stârni furtuni.
De visele lor n-ar cânta la harpa sufletului
Și-ar stârni dezgolite pasiuni.
Ce simplu ar fi să oprești zborul timpului.

Ce simplu ar fi de cântul din suflet
Nu și-ar face cuib în inima arsă
De-o lacrimă răstignită pe un urlet
De iubire, din privire, ștearsă.

Ce simplu ar fi de n-aș picta
Acea iubire străină.