Alter ego

Alter Ego

 

Privesc pe fereastra unui suflet ce cred că-mi e străin,
Văd umbre surâzânde de cer îndrăgostit,
Văd un soare ce luptă cu norii șoaptelor mute,
Dau s-o deschid, dar este blocată de cuvinte fără glas.
Să plec aș vrea, dar ceva mă oprește,
E un chip învăluit de tăcere, cu un rucsac
De temeri în priviri, ce escaladează muntele inimii.
Răsuflă din greu, căci drumul deloc nu-i ușor,
Îl privesc, însingurarea trezește în mine spiritul aparent absent
Ce recunoaște de îndată chipul de dincolo de fereastră.
Ironic la mine zâmbește și-mi spune răspicat:
Uită-te bine la chipul condamnat la tăcere,
Ești tu!
Ironic râd și-i zic:
Nu sunt eu, mă cunosc!
Știu ce sunt, știu ce pot, știu ce vreau
Crezi că știi…
Dar nu știi că ești doar o trestie ce cugetă
Dar nu poate…sau nu vrea
Să se recunoască pe sine
În seamănul său
Ești doar un alter ego ce așteaptă să-și spună discursul.

Neuitare absurdă

 

Neuitare Absurdă

M-a cuprins neuitarea,
O umbră a sinelui cutreieră
Pădurea dezfrunzită de gânduri
Și caută pe cerul înfășurat în jurul copacilor
Timpul trecut de prima tinerețe.
Totul e tăcere și tăcerea-i străpunsă de totul apatic,
Ramuri însetate de dulcele gust alt vieții
Se agață de mine purtându-mă prin tenebrele
Unei tăceri de lut pictate în albastru.
Minutul de aur îmi zugrăvește iluzia în necunoscutul agonic
Iar tu, tu fluture cu aripi invizibile
Zbori din mine cu o nepăsare nefirească
Lepădadu-te de iubirea stinsă în amurgul unui vis de cristal.
Și mă lași să te caut prin păduri aflate într-un zbucium de incertitudini,
Și mă faci să m-afund într-o neuitare absurdă,
Și scântei să aprindă în suflet lumină,
Să renaști firesc precum fulgul de nea iarna.

Trubadurul de pe strada lipsită de pași

Bate gongul, clipa-n suflet plânge. Pe o strada părăsită de pași, nu se vede, dar se aude în singurătatea trăirii, muzica iubirii. Într-un colț, stă stingher, pe gânduri pierdut, un trubadur. Îl ascult, e-o minune, fără nume.

Trubadurul

Sursă foto:www.artmajeur.com

E un strig mut ce-mi zice să-l ascult. Mă opresc din visare, merg pe a sa cale să dezleg misterul singurătății ce pare că leac are.

Mă apropii de acel trubadur, vreau să-l descopăr, să-i văd chipul de vânt mângâiat. Dau să plec, dar de mine se prinde un condei și-o hârtie. Îmi șoptesc:

– Ia-ne cu tine!

Cu mirare privesc acele banale obiecte, dar tac și le iau mine.

Îi zic gândului:

– Ce vor astea de la mine?

– Hmm…nu știi? mă întreabă gândul și dispare-n ceață.

Nu îl înțeleg, dar curiozitatea mă îndeamnă să urmez muzica ce se aude de undeva…de pe strada  părăsită de pași și de viață, dar totuși plină de ea.

La un moment dat…aud pe lângă mine niște șoapte blânde.

– Pe noi de ne vei folosi, rostul în viață ți-l vei găsi. Pe drumul vieții de vei merge, adunând fâșii de iubire ce te-nvăluie și-ți permit să te bucuri de sărutul fiecărui anotimp ce nu vine niciodată prea târziu, vei găsi împlinirea.

Plec la drum zâmbind, urmărind cu privirea strada cea pustie unde-și duce veacul trubadurul trist.

Drumul nu-i ușor, gândul nu m-ajută. Sufletu-mi suspină, muzica mă cheamă să mă prind în dans. Rătăciți mi-s ochii, caută în zare trubadurul trist și vioara sa.

Mare-mi fu mirarea să văd într-un colț, răsuflând agale, sufletu-mi cântând gândului ce-l credeam pierdut.

De el mă apropii. Vreau să îi vorbesc. Buzele-mi atinge cu lacrimi fierbinți.

– Taci, tu doar ascultă și prefă-te-n clipă, să-n înțelegi singurătatea trăirii prin muzica iubirii.

Tac, mă prefac în clipă. Partener mi-e timpul. Minunat e dansul clipei ce brusc înțelege că:

Viața-i încântare,

Muzica e-n suflet,

Sufletul e în muzica,

Muzica e în mine,

O aud, știu bine,

Mereu îmi vorbește,

O ascult și scriu

Cu condeiul pe hârtie,

Gânduri nerostite până acum.

Din al său colț de stradă, trubadurul îmi zâmbește fericit că am auzit în singurătatea trării, muzica iubirii care mi-a permis să mă joc în scris cu gândul din vis niciodată scris.

PS: Căutând trubadurul de pe strada lipsită de pași am dat startul Cuvintelor de luni, un îndemn oferit tuturor de a vă juca cu cuvintele M-am prins în dans, lăsându-mă fermecată de muzica din sufletul meu și m-am jucat cu: dans, mirare, muzică.

Vă invit să citiți alte articole participante:

 

Versuri aurii

 

Versuri

Secundele se scurg pe toamna
ce-și scrie la lumina lunii drama.
Pârjolesc totul în treacăt. 
Și verdele viu al copacilor falnici,
și surâsul razelor de soare,
și inima ce mult mai doare.
Frunzele-i mor, mormântul lor
rece e acoperit de pașii
timizi ai umbrelor calde
ale sufletelor care au vrut
să mai vadă o dată lumea în
care au trăit.
Condeiul auriu călimara o atinge
și suge cu sete din cerneala
timpului mort dar înviat
de versul pătimaș,
ce se joacă cu metafore ruginii,
care spun povestea toamnei,
a copacilor dezgoliți de patimi,
a strugurilor copți în vie,
a foșnetului din sufletul
picătură de iubire.
Secundele trec prin clepsidra
din care evadează timpul
captiv între pereții sordizi
ai neputinței.
Toamna își scrie iarăși povestea
în versuri aurii.