Nu pleca

Nu Pleca

Nu pleca din zbuciumul inimii,
Mai stai pe penița mea ninsă,
În gradina versului meu,
Să mă mai îmbăt cu parfumul
Literelor ce iau chipul tău.

Nu pleca din freamătul sufletului
Când fiecare suspin se preface într-o
Literă diafană
Și sărută foaia eternității
Cu buzele sale calde și moi,
Dând poeziei viață.

Nu pleca alunecând din brațele visului cărunt
Care își poartă povara iubirii,
Abia respirând prin noaptea ce-și dezvăluie dorul
În lacrima ce se preface în izvor de cuvinte.

Nu pleca abandonând cuvântul,
Nu încercăna secunda ce te caută
În privirea timpului fără stare,
Care scrie poeme nemuritoare.

Nu pleca, mai stai în privirea mea,
Mai dă strălucire ochilor
Și zâmbet chipului rătăcit prin anotimpuri
Ce trăiesc într-o așteptare perpetuă.

Scriind

Scriind

 

Scriind deschid fereastra sufletului,
Respir parfurmul iubirii de-altădată,
Privesc în ochi umbrele trecutului
Și zăresc lacrima clipei de niciodată.

Scriind răsfir petale de gânduri în dansul vieții,
Sunt eu. Sunt vis ce te recompune din clipe.
Ascult sunetul ploii ce-acoperă plânsul tristeții,
Mă îmbăt cu mireasma noastră, te simt aproape.

Scriind devin elixirul clipelor moarte,
Prin cuvânt respiră în mine râzând,
Și jură prin anotimpuri să-mi poarte
Iubirea ce nu vrea vreodată s-o vând.

Alter ego

Alter Ego

 

Privesc pe fereastra unui suflet ce cred că-mi e străin,
Văd umbre surâzânde de cer îndrăgostit,
Văd un soare ce luptă cu norii șoaptelor mute,
Dau s-o deschid, dar este blocată de cuvinte fără glas.
Să plec aș vrea, dar ceva mă oprește,
E un chip învăluit de tăcere, cu un rucsac
De temeri în priviri, ce escaladează muntele inimii.
Răsuflă din greu, căci drumul deloc nu-i ușor,
Îl privesc, însingurarea trezește în mine spiritul aparent absent
Ce recunoaște de îndată chipul de dincolo de fereastră.
Ironic la mine zâmbește și-mi spune răspicat:
Uită-te bine la chipul condamnat la tăcere,
Ești tu!
Ironic râd și-i zic:
Nu sunt eu, mă cunosc!
Știu ce sunt, știu ce pot, știu ce vreau
Crezi că știi…
Dar nu știi că ești doar o trestie ce cugetă
Dar nu poate…sau nu vrea
Să se recunoască pe sine
În seamănul său
Ești doar un alter ego ce așteaptă să-și spună discursul.

Neuitare absurdă

 

Neuitare Absurdă

M-a cuprins neuitarea,
O umbră a sinelui cutreieră
Pădurea dezfrunzită de gânduri
Și caută pe cerul înfășurat în jurul copacilor
Timpul trecut de prima tinerețe.
Totul e tăcere și tăcerea-i străpunsă de totul apatic,
Ramuri însetate de dulcele gust alt vieții
Se agață de mine purtându-mă prin tenebrele
Unei tăceri de lut pictate în albastru.
Minutul de aur îmi zugrăvește iluzia în necunoscutul agonic
Iar tu, tu fluture cu aripi invizibile
Zbori din mine cu o nepăsare nefirească
Lepădadu-te de iubirea stinsă în amurgul unui vis de cristal.
Și mă lași să te caut prin păduri aflate într-un zbucium de incertitudini,
Și mă faci să m-afund într-o neuitare absurdă,
Și scântei să aprindă în suflet lumină,
Să renaști firesc precum fulgul de nea iarna.