Delirul cuvintelor de mătase

Plouă. Mi-e gândul desculț. Cu un rucsac de vise în spate, aleargă pe alei necunoscute, printre copaci bătrâni ce multe au văzut, dar nu pot spune.

Stropi mari îmi ating pașii, chipul de stele răvășit, spre caldarâm privește înmărmurit. Visele i se risipesc, udate fiind de lacrima cerului întunecat, care își varsă încet durerea.

E-atât de rece în marea noapte a lacrimilor care pe gând s-așază, căci gândul mi-e lipsit de apărare. Vântul, umbrela mi-a furat, din întâmplare. La piept aș vrea să-l strâng, să-i fie bine. Dar nu mă lasă. Îi place să alerge liber. Să facă naveta între suflet și minte, să țină mereu inima în delir.

cuvinte mătase

Viața îmi e precum un fir de ață de mătase. Firavă, se scurge prin lumină, îmbrățișând speranța ce-mi coase cu un ac invizibil, dorințele, pe valuri de iubire.

Mă lupt cu timpul. Vreau să-l înving sorbind din fiecare clipă. Alerg în viteză. Vreau să-l ajung din urmă…Dar…ce să vezi…după vreo 10km….constat că-s varză.

Mi-e atât de sete…Buzele mi-s uscate de atâta arșită. Groaznică luptă, îmi șoptește gândul plouat, râzând la mine, sfidător.

Spre el mă uit, și-i cer cu disperare un strop. Deși nu m-așteptam, pe buze mi s-așază un strop. Îl gust cu atâta poftă, dar brusc constat că nu-i un strop de clipă, ci o lacrimă de durere plină.

Dau de pe buze s-o îndepărtez, căci sufletul și trupul de sănătate au nevoie, nu de durere. Privesc spre soare în timp ce lacrima dispare. Surâd, și-l las să mă încălzească. Prind aripi. Sunt viezure, sunt ghiezure, sufletul din ascunzătoare iese.

Confuzie totală. E-o înghesuială de sentimente ce vor să iasă la iveală. Se îmbrâncesc, dar mare brânză nu fac. Nu știu că nu pot să iasă, până eu nu le scot. Le ignor. Îmi sunt străine. Merg cu gândul printr-un spațiu verde. Visez la călătorii în timp. Meditez. Mă opresc. Uite un cățel. Îl mângâi nițel. Mă frământ.

Sentimentele străine se revoltă. Cică nu-s străine. Urlă în mine, vor să iasă. Oare, nu-s străine? Sap adânc în mine. Mă uit, analizez și deodată observ unul patibular. Îl scot și-l agăț de colțul gurii. Apare surâsul, și-apoi bucuria.

Ploaia se oprește, gândul tot la fel. Scoate din ruscac un vis din cele care au mai rămas, și cu el se încalță. Fuge apoi spre metrou. Punctual fiind, nu vrea să întârzie la muncă. Are atâtea de făcut, nu-i vreme de stat. Pe condei trebuie să îl găsească, în vârful lui să se așeze și în cuvânt să se transforme.

Nu e ușor, dar e frumos să vezi cum gândul ți se preface în cuvânt, și-ți bucură tot ceea ce ai mai de preț, familia. Fericirea familiei e totul, iar pentru asta ai face oricând, orice.

Mi-e gândul în delir. Aude iubirea cântând un sonet. Privește un mânz ce paște liniștit, de fericire nechezând. Creează cuvinte de mătase, care-mi îmbrățișează Eul, paznicul sufletului tainic.

 

 

Gândind

Gândind la clipele ce-n fugă au trecut,
Mă răscolește visul pe care l-am pierdut
În vâltoarea iubirii care nicicum nu a vrut
Să-și împlinească în calea mea destinul.

Gândind la zbuciumul mut
Al inimii îngândurate de demult,
Ascult ecoul ei plângând
În noaptea cu muze argintii.

Gândind, speranța îmi ridică
Condeiul de pe foaia adormită
Și-așază pe ea într-o clipită
Frânturi din inima rănită.

S-a scuturat…

S-a scuturat copacul de speranță,
S-a îmbrăcat în flori de gheață,
Eu le-am cules cu aroganță,
Din ele mi-am făcut o cunună măreață.

S-a scuturat iubirea printre pașii rătăciți
Pe drumul uitării dintr-un timp prescris,
O caută inima cu ochii ațintiți
Pe fereastra dorului mereu scris.

S-a scuturat și gândul de amintiri trezite
De viscolul de vise din paradisul pierdut,
Și a luat calea lacrimilor stârnite
De suspinul tăcut.