De mână cu poezia

Pe ale sorții nebănuite căi

Merg cu poezia de mână

Străbat drumul sufletului

Pentru a ajunge în poiana inimii

S-aud cum își cheamă liniștea

Ce a plecat cu vântul

Spre zările tăcerii.

Am obosit însă de-atâta mers

Cad

Dar poezia mă ridică

Și iar pornim la drum

În căutarea acelei rare flori

Ce crește când inima cântă.

La întrecere ne luăm cu timpul

Care este bun povestitor

Căci el zboară

Dar nimic nu uită.

Și noi aflăm că nu mai suntem

Cei de odinioară.

Ziua se scurge

Noaptea ne zâmbește

Noi mână de mână mergem

Pe-un drum presărat cu cuvinte

Care strălucesc ca niște nestemate.

S-apleacă poezia și brusc le culege

Și ca prin farmec la inimă ajung.

O liniște atunci mă cuprinde

Și cerul îl privesc

Și mă întreb

Dacă aceasta este oare liniștea

Pe care-o așteptam.

Tăcerea intervine

Apucă mână mea și a poeziei

Și începe a păși pe drumul de azi

Ce ieri va deveni.

Copacii maiestuos se înclină

Noi mergem în tăcere

Culegând flori din grădina vieții

Pe care apoi poezia le pune în coșul sufletului.

Simțim cum soarta frumos ne surâde

De undeva de sus

Și pare mulțumită

Că în final a reușit

Pe noi să ne unească.

Vis de iubire

Plimbându-mă pe drumul gândurile mele

Am dat de-un vis rătăcit

Ce stătea sub o  ploaie de lacrimi

Şi suspina a jale şi a dor.

În ochi l-am privit

Şi m-am pierdut,

Când deodată l-am recunoscut

Pe visul de iubire

Pe care îl căutam de atâta vreme.

De el am încercat să mă apropii

Să-i şterg lacrimile amare

Ce îi udau ochii frumoşi,

Dar gândurile un zid au ridicat

Şi m-au împiedicat de el să mă apropii.

Pe scara vieţii am urcat

Cât de sus am putut,

Spre vis am privit

Şi-am încercat să îi arunc

O batistă din speranţe făurită.

Imediat însă a intervenit raţiunea

Cea mereu sfidătoare

Şi mi-a furat speranţa

Ce-n suflet o păstram.

M-a privit drept în ochi

Şi din privirea ei am înteles

Ceea ce inima a refuzat să-mi spună.

Un vis de iubire

Va sta mereu sub o ploaie de lacrimi

Aşteptând clipa-n care

Soarta-l va transforma în realitate.

Când?

Nu se ştie niciodată…

Poate, atunci când şi ea va auzi

Ploaia de lacrimi ce cade peste

Visul de iubire mereu rătăcit printre gânduri.