Suflet de crin

Sufletul meu de crin sălbatic
Cu tine aș alerga prin păduri de ploi,
Buzele dulci ți le-aș săruta haotic
Pe cărarea iubirii dintre noi.

Parfumul tău etern
Simțirea îmi inundă tern,
Iar vraja sa îmi închide pacea
În colivia sentimentelor vii.

Deșartică îmi e trăirea 
Ce-noată prin valurile nopții albe,
Stelele strălucesc și îi privesc unirea
Cu amintirea visurilor dalbe.

Șoapta ta e o melodie surdă,
Iubirea e-o taină sfântă
Ascunsă în timpul ce zburdă
Prin viața care în gând despre tine îmi cântă.

De printre frunzele uscate
Adun vorbe aruncate,
Înșir verbe justificate
De ochii ce plâng printre pleoape.

Pasul tremurat
Din trup de timp rupt se-nfruptă.
Copacii urlă a pustiu,
Luna îmi mângâie sufletul viu.

Mușc din remușcare,
Durerea stare n-are,
Trupul mi-l cuprinde într-o îmbrățișare.
Îmi sugrumă clipa care prin el trece,
Iubite…căutându-te prin mine.

Noaptea dansează zburând.
Ești vedenie sau te văd umblând
Prin păduri de ploi alergând,
Stropi de speranță adunând?

Vin Sărbătorile…

Vin sărbătorile învăluite în gânduri bune,
Se număra darurile înfășurate în sentimente pure,
Se aud colinde pe ulițele sure,
Cânta copiii cu glasurile ce se transformă în amintire
În inimile mute ce bat uimite
De mirosul de cetină din casa ce știe mai bine ca oricare
Să strângă an de an în sufletul său mare,
Cuvinte, zâmbete, emoții,
Să facă din ele nu doar un simplu tablou,
Ci o operă de artă ce moarte n-are.
Vin sărbătorile cu clinchet de clopoței,
Ninge cu lacrimi printre surâsul holtei
Al celui ce vine să ne pună tuturor
Un dar fermecător
Sub bradul plin de lumină
Și dătător de viață îndelungată.

Posibilităţi

Copacii îşi leagănă agale crengile măreţe

Frunzele se lasă mângâiate

De adierea vântului

Şi-aleargă în ritmul timpului risipitor.

Sentimentele coboară din trenul vieţii, ostenite

Şi se aşează pe-o bancă din gara prezentului

Să-şi tragă răsuflarea.

Se pare că ele au ajuns la final de drum.

Stinghere privesc la trenurile ce vin şi pleacă

Spre destinaţii doar de soartă ştiute.

Ar vrea din nou într-unul din ele să se urce,

Pentru a se întoarce în trecutul atât de bine cunoscut,

Dar brusc îşi amintiră

Că ele în trecut nu acum să se întoarcă

Căci casă acolo nu mai au,

Fiindcă au pierdut-o.

Prezentul e confuz,

Iar viitorul le este complet străin.

Ce pot să facă oare?

Există posibilităţi şi pentru ele?

Priviră atunci, când cerul, când copacii, când frunzele

Ce alergau care-ncotro,

Căutând cu ochii sufletului un răspuns.

Iar el veni de la cine se aşteptau mai puţin.

Vântul vieţii în faţa lor se opri o clipă

Şi le dărui o frunză

Şoptindu-le să-şi şteargă lacrimile,

Pentru a putea vedea

Acele posibilităţi nenumărate

Ce lor permanent li se oferă.

Casă lor le poate fi şi cerul

Casă lor le poate fi şi natura

Ce piere şi-nvie mereu mai frumoasă.

Casă lor le poate fi oricine.

Doar ele trebuiau să fie pregătite

Să o cunoască….

Posibilităţi sunt nenumărate,

Dar sunt invizibile

Până când suntem pregătiţi să le observăm.