Speranța e o clepsidră obosită
De întoarcerea continuă a gândului nesfârșit
Neplecat în fața timpului călău de secunde
Pacea din suflet nu-și găsește calea
Pierdută în tumultul bătăilor de inimă
Se simte sufocată de neliniștea vieții
Pașii amețiți de vremurile incerte
Greșesc drumul și rătăcesc…
Prin toamna sosită nechemată
Și frigul amintirilor grele
Inima? Inima bate la ușa rațiunii
Ce-i arată mereu aceeași cale
Cea cu sens unic
Dimineți dezgolite de sens
Țipă în ființa timpului rănit
De cuvintele ieșite din călimara
Adăpost al literelor veșnic treze.
În liniștea mormântală a copacilor
Ce-și petrec pe ultimul drum frunzele,
Un suflet pictează versuri cu cerneala gândului,
Ascultând simfonia vieții la radioul zilei,
Pe frecvența clipelor ce se vor pline de-nțeles.
Dimineți dezgolite de sens
Ascultă discursul clipelor
Și respiră aerul proaspăt
Al vorbelor creatoare de rost
Într-o lume ce-și caută menirea.