Blogging

Ce am învățat despre mine din blogging?

Blogging

Dragă Diana,

Am decis să-ți scriu această scrisoare publică, deoarece vreau să răspund provocării pe care mi-ai lansat-o. Îți mulțumesc pe această cale pentru ea. Nu am reușit până acum să aștern pe hârtie ceea ce am învățat din blogging. Cred că nu sosise timpul. Acum simt că a sosit, mai ales că anul acesta, pe 2 ianuarie, primul meu blog, De-ale vieții cu Irina, a împlinit 8 ani. Nici nu știu când au trecut 8 ani. Nici nu-mi vine să cred că acum 8 ani am prins curaj și mi-am lăsat sufletul să vorbească. Mă bucur că l-am ascultat și i-am transformat gândurile în cuvinte.

 

Iată ce am învățat despre mine din blogging 

Povestea mea cu blogging-ul a început într-o zi de 2 ianuarie 2013. În acea zi mi-am amintit câteva dintre cuvintele pe care mi le-a spus, la un moment dat, domnul academian Teodor Dima: Irina, continuă să scrii! Atunci mi-am dat seama că asta trebuie să fac. Și așa a început marea aventură pe parcursul căreia am învățat atât de multe lucruri.

  1. Pot face ceea ce nu am crezut niciodată că pot face 

Întotdeauna mi-a plăcut să citesc, să descopăr povești, să mă pun în pielea fiecărui personaj ascuns printre rânduri. Dar nu am crezut niciodată că am să ajung să scriu. Să-mi pun sufletul pe tavă, să devină oglindă. Dar s-a întâmplat și tare mă bucură acest fapt. Făcând ceea ce nu am crezut că pot face, am învățat să mă cunosc mai bine pe mine însămi. Să-mi înving temerile. Să distrug barierele pe care eu însămi le-am ridicat spunându-mi: Eu nu am să pot face niciodată asta! Eu nu am să pot scrie niciodată proză sau poezie! 

Am greșit. Pot. Și cu fiecare cuvânt pe care îl aștern pe hârtie, descopăr mai multe despre mine și despre ceea ce sunt în stare să fac. Așa am ajuns la concluzia că blogging-ul mi-a demonstrat că trebuie să învăț din greșeli. Că trebuie să prind curaj să spun povestea mea…povestea pictorului de cuvinte.

Blogging

Sursa: Canva.com

  2. Pot să alerg prin destin și să aștept răbdătoare să văd ce-mi oferă

Alergând prin destin am așteptat răbdătoare să văd ce poate să-mi ofere blogging-ul. Și mi-a oferit nenumărate lucruri minunate. Șansa de a cunoaște oameni noi și de a învăța de la aceștia să devin o persoană mai puternică, cu mai multă încredere în ea. Șansa de a scrie mai bine cu fiecare zi care trece. De asemenea, m-a învățat să vreau mai mult.  Scrisul este minunat. Dar te provoacă continuu. Cu fiecare literă pe care o scrii, te face să vrei mai mult, tot mai mult. Atunci când scrii tinzi mereu spre perfecțiune. Sufletul nu se mulțumește cu puțin. Dacă tot devine oglindă, trebuie să fie una perfectă.

Blogging

3. Pot merge pe drumul pe care soarta mi-l indică 

Dacă îmi spunea cineva acum câțiva ani că îmi voi crea blog și că acesta va fi singura calea de urmat în viață, aș fi râs copios. Dar uite că așa e. Blogging m-a ajutat să am parte de colaborări și să câștig bani. Datorită blogging-ului am ajuns să am propria firmă și să transform redactarea de articole în job full time. Blogging-ul m-a învățat să lucrez de acasă. De fapt, m-a învățat să lucrez de oriunde am acces la internet.

Nu aș mai putea face altceva acum. Nu cred că există alt drum pentru mine. Mă văd trăind doar pictând cuvinte. Cred că mi se potrivește de minune acest lucru.

4. Pot să rup TĂCEREA, pot să spun lucrurilor pe NUME

Da, nu mai tac, am rupt tăcerea. Când am ceva de spus, spun. Îmi las sufletul să vorbească. Nu țin cont de ceea ce ar putea zice lumea. Ea zice multe. E dreptul ei. Fiecare cu dreptul său. Regret însă că nu scriu pe blogurile mele pe cât de mult mi-aș dori. Timpul nu prea îmi permite. Aș vrea, dragă Diana, să-ți urmez exemplul, să-mi fac checklist-uri. Sper să reușesc într-o zi. Simt că sufletul meu are multe lucruri de spus. Și mă simt vinovată că nu-l ajut să le spună.

Aș mai avea destule de spus despre blogging…

Acestea sunt însă cele mai importante lucruri pe care le-am învățat despre mine datorită blogging-ului. Sunt lucruri care m-au ajutat să mă redescopăr. Să înțeleg care îmi este menirea. Să înțeleg încotro mă îndrept. Și, cum sunt la fel de curioasă ca tine, dragă Diana, lei voi provoca și eu pe următoarele bloggerițe să scrie un articol pe tema „Ce am învățat despre mine din blogging”: Eva, Rodica Mihaela, Oana.

Te îmbrățișez cu drag,

Irina

O Nouă Zi

O nouă zi, o nouă primăvară

E o nouă zi. O nouă primăvară. Un nou parfum de salcâm. Unii oameni A fac amiaza, alți oameni B muncesc mai mult sau mai puțin cu spor. Eu alerg de la un om la altul. Sunt o bătaie obosită de inimă, o răsuflare invizibilă intretăiată. Borboane mari de transpirație mi se formează pe frunte, le șterg rapid, nu-i vreme de stat.
Fac cunoștință cu unii oameni A, îmi iau la revedere de la unii oameni B. Sunt numai treabă.
E oare o lipsă de bun simț dacă spun că sunt plină de mine? Bănuiesc că nu e normal ca viața să fie plină de viață când unii oameni.. poate C strigă după mine disperați rugând soarta să nu mă trimită în altă parte.
Recunosc, îmi este foarte greu. Nu-mi plac despărțirile, dar nu am încotro. Tot mie îmi revine misiunea ingrată de a spune „Adio”.
Dar să revenim la subiectul acestei misive. Probabil nu te așteptai să îți răspund. Ce-i drept, nici eu nu am crezut că vei avea curajul să îmi scrii. Mă bucur că ai făcut-o.
Mă bucur că vrei să vorbim. Aș putea spune că mă simt onorată fiindcă m-ai ales pe mine ca parteneră de discuție.
Nu înțeleg de ce ai crezut că îmi lipsește curajul. Am mai mult curaj decât crezi. Nu sunt o lașă. Dacă aș fi, te-aș lăsa baltă. E drept, va veni o vreme când ne vom despărți, dar asta nu depinde de mine.
Știi și tu foarte bine cum e să ai șef. Ordinul șefului nu se discută, se execută.
În fine, îmi spui că vrei anumite lucruri. Tu nu ți-ai dat seama, fie ai scris prin prisma furiei, dar m-ai rănit. Cuvintele tale au înfipt în mine un pumnal, fără milă.
Iți scriu cu rana sângerândă, cu lacrimile înecate în tristețe. Pentru a obține tot ceea ce vrei, eu nu trebuie să fac nimic. Tu și semenii tăi trebuie să faceți un singur lucru, să mă iubiți.
Iubirea rezolvă totul. Iubindu-mă îmi vei simți mângâierea. Iubind-mă îmi vei simți răsuflarea. Iubindu-mă oamenii îți sorbi cuvintele atunci când le vei vorbi despre mine.
Este atât de simplu. Iubirea rezolvă multe, de restul vei avea parte pe parcurs trăindu-mă cum îți este dat să o faci.
Admit. De-atâtea anotimpuri stau și te privesc și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul, de multe ori, anevoios.
Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant și mă uimești. Tu niciodată nu renunți.
Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba brusc cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.
Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.
Mă derutezi, iar asta nu îmi e pe plac. Când am impresia că
am reușit în final să te cunosc, mai faci câte o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm, secundă de secundă, fără oprire.
Cu forță mă lovești, vrând parcă knockout să mă faci, eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.
Sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?
Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie și să dansăm în pașii bucuriei. Este oare atât de greu?
Cu mult drag,
Viaţa

Dincolo de timp

Dincolo de timp

 

Primăvară,
Copaci în floare.
Dincolo de timp, 
Tăcere.
Gândul rătăcit printr-un abis
De simțiri, privește, nostalgic,
La foaia palidă, de pe masa goală.
Ar vrea s-o atingă, dar se teme.
Are oare foaia nevoie de o atingere
De gând rătăcit?
Poate nu.
Dar, atunci, de ce are nevoie o foaie albă
Părăsită pe -o masă, într-un colț, dintr-o cameră
Scăldată-n tăcere, uitată în întuneric?
Poate de o rază de lumină caldă,
Poate de un condei plin de idei
Pregătite să se prefacă în cuvinte.
Poate nu are nevoie decât de ce are,
De tăcerea ce-și trăiește clipa,
Inspirând, expirând aerul ce intră
Liber pe fereastra deschisă.
Ce ironie…
Viața se scurge, secundă cu secundă,
Timpul e un actor grăbit, își spune rolul,
Răpește clipa și-a fugit…
Iar dincolo de el
Sunt eu, la o masă, în întuneric,
Bucurându-mă de răsuflarea primăverii,
Gândind, în tăcere că, ar trebui să scriu o
Scrisoare.
Cui?
Nu știu.
Poate mie,
Poate ție,
Poate nouă,
Poate tăcerii ce vrea să plângă,
Dar nu are lacrimi.
Poate vieții ce a lăsat-o fără ele,
Poate iubirii ce plânge
Că moare, și doare,
Și totuși, pe foaie
Voi scrie o scrisoare,
Primăvara,
Când copacii sunt cuprinși de flori,
Iar tăcerea doare…
Dncolo de timp. 


Dincolo de timp se află Cuvintele de luni, un îndemn de a scrie, pentru simpla noastră plăcere și din respect pentru cuvânt. Un joc minunat, menit să ne testeze creativitatea. Din dragoste pentru cuvânt m-am prins în joc încă o dată și m-am jucat cu: atingere, flori, scrisoare.

S-au mai prins și alții în joc. Articolele participante sunt:

Atingerea florii de mac

Flori puse la păstrat

Scrisori de dragoste pentru clipa în care voi fi prea bătrână să le scriu

Intaia poveste de neadormit

Azi vin cu flori și-ți scriu o scrisoare

Născocire

Scrisoare de la viață

Dragă Omule,

 De-atâtea anotimpuri efemere stau și te privesc, și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul,  de multe ori, anevoios.

Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant, mă uimești. Tu niciodată nu renunți.

Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.

Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult pe tine eu te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.

Mă derutezi, iar asta nu-mi este pe plac. Când am impresia că am reușit în final să te cunosc, tu brusc mai faci câte-o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm secundă de secundă, fără de oprire.

Cu forță mă lovești, vrând parcă să mă dobori. Eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.

Lacrimile-mi ard privirea, sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc oare să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?

Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că, pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie. Vreau să dansăm în pași de bucurii până la despărțire.

Relația dintre noi este pentru mine, una cu totul specială, una pe care mi-o doresc cât mai îndelungată. Însă, în această privinţă sunt tare neputincioasă. Dacă ar fi după mine, nu aş pleca în veci de lângă tine.

Din păcate, nu se poate, căci e scris în legea firii ca, la un moment dat, noi să ne spunem adio. Prin urmare, nu crezi c-ar trebui să ne înţelegem reciproc mult mai bine? Cât ne e dat să fim împreună ar trebui să fim ca doi prieteni ce se iubesc nespus şi îşi doresc, clipă de clipă, să fie împreună.

Sper să înţelegi că nu-ţi vreau răul, sper să-mi dai posibilitatea să aflu mai bine cine eşti, ce vrei de la mine şi ce crezi despre mine. Aştept cu mare nerăbdare gândurile tale, dragă omului.

Cu mult drag,

Viaţa

Fragment din cartea Conversație cu viața (un vis în lucru…care, cândva, într-un anotimp efemer, se va transforma în realitate).