Catharsis

Catharsis

Ploi lacrimând
Pe pământ uscat
De dor de primăvară, 
De renașterea lumii,
Din minutul ce pâlpâie,
Răsuflând greu pe albastrul penel.

Ploi fremătând din iubire de cuvânt
Ce-a promis izbăvirea sufletului
Incandescent, răstignit
Pe o cruce cu reminiscențe profunde
De slove născute de o umbră
De inimă ce-a încetat să mai bată
Când penelul a încetat să creeze.

Ploi pictând
Un tablou făr’ de renume,
C-o poveste și un nume,
Catharsis, povestea unui suflet
Ce-a scris și-a devenit altul
Prin a sa artă.


Din nou e luni…din nou Cuvintele de luni…Catharsis, primăvară și penel i-au permis sufletului să mă provoace la duel.

Dincolo de timp

Dincolo de timp

 

Primăvară,
Copaci în floare.
Dincolo de timp, 
Tăcere.
Gândul rătăcit printr-un abis
De simțiri, privește, nostalgic,
La foaia palidă, de pe masa goală.
Ar vrea s-o atingă, dar se teme.
Are oare foaia nevoie de o atingere
De gând rătăcit?
Poate nu.
Dar, atunci, de ce are nevoie o foaie albă
Părăsită pe -o masă, într-un colț, dintr-o cameră
Scăldată-n tăcere, uitată în întuneric?
Poate de o rază de lumină caldă,
Poate de un condei plin de idei
Pregătite să se prefacă în cuvinte.
Poate nu are nevoie decât de ce are,
De tăcerea ce-și trăiește clipa,
Inspirând, expirând aerul ce intră
Liber pe fereastra deschisă.
Ce ironie…
Viața se scurge, secundă cu secundă,
Timpul e un actor grăbit, își spune rolul,
Răpește clipa și-a fugit…
Iar dincolo de el
Sunt eu, la o masă, în întuneric,
Bucurându-mă de răsuflarea primăverii,
Gândind, în tăcere că, ar trebui să scriu o
Scrisoare.
Cui?
Nu știu.
Poate mie,
Poate ție,
Poate nouă,
Poate tăcerii ce vrea să plângă,
Dar nu are lacrimi.
Poate vieții ce a lăsat-o fără ele,
Poate iubirii ce plânge
Că moare, și doare,
Și totuși, pe foaie
Voi scrie o scrisoare,
Primăvara,
Când copacii sunt cuprinși de flori,
Iar tăcerea doare…
Dncolo de timp. 


Dincolo de timp se află Cuvintele de luni, un îndemn de a scrie, pentru simpla noastră plăcere și din respect pentru cuvânt. Un joc minunat, menit să ne testeze creativitatea. Din dragoste pentru cuvânt m-am prins în joc încă o dată și m-am jucat cu: atingere, flori, scrisoare.

S-au mai prins și alții în joc. Articolele participante sunt:

Atingerea florii de mac

Flori puse la păstrat

Scrisori de dragoste pentru clipa în care voi fi prea bătrână să le scriu

Intaia poveste de neadormit

Azi vin cu flori și-ți scriu o scrisoare

Născocire

Păsările mor…amintește-ți zborul lor

E cerul albastru plin de nori. E-un suflet la apus de iubire, pe o plajă pustie de trăire. Aleargă hai-hui, desculț pe nisipul rece, fioru-i cuprinde inima ce-și caută trifoiul cu patru foi, verde, vioi.

Ochii ce abia s-au deschis se plimbă pe valuri de dor ce vin și se duc, se înalță-nspumate și taie nervoase ceața deasă de gânduri, care îmbrățișează marea de visuri dezgolite, tremurânde.

O pasăre cu aripi frânte, cu chip de înger răstignit de dorințe, de seceta de cuvinte (ne)rostite printre șoapta ascunsă sub masca surâsului ce-și joacă rolul magistral, caută într-un labirint de (ne)cuvinte, un vis deloc minor.

Păsările mor...amintește-ți zborul lor

E-un spectacol fantastic, o pseudo-comedie plină de veselie. E o adevărată ironie. Cuvintele vin, vin de nicăieri, urcă pe scenă buluc. Se îngrămădesc nerăbdătoare să devină vedete, ropote de aplauze să primească.

Dar…stai…e un paradox… e secetă de cuvinte (ne)rostite…și totuși e-un spectacol de cuvinte, o ploaie de șoapte se face auzită…o pasăre își cântă durerea, își spală cu o ultimă speranță rana adâncă, care nu se vede, dar se simte în trilul ce se vrea nemuritor…însă nu este.

Se vede disperarea în privire…o vede doar cel ce-i înțelege trilul surd. S-aud cuvintele (ne)rostite de vântul ce adie și-i  stinge flacăra ce în suflet arde în neștire.

Tăcerea-i mută pe plaja de trăire, nisipul e un sloi de gheață ce-i atinge aripile frânte. Privirea-i însă fierbinte, flăcări de viață plină de iubire îi ies din ochii pierduți în clipe răpite de un destin ce-a scris o (ne) poveste fără final (trăit) precis. Durerea să o pârjolească ar vrea. Dar primăvara costumată în verde vine cu o ploaie de lacrimi și le stinge, rând de pe rând.

S-a stins iubirea…

S-a dus amorul…

A apus cuvântul (ne) rostit

A răsărit un dor îndrăgostit

De trilul surd ce se aude în tăcere

În labirintul lipsit de vedere.

E-o primăvară îmbujorată

E-un vis ce nu vrea la drum a purcede.

Se uită cu speranță la inima ce bate-ngrijorată

În sufletul păsării ce-și vede

Cu ochii minții viața înnourată.

Își simte aripile șubrede

Și clipa mult prea repede furată

De timpul în care niciodată nu te poți încrede.

A fost odată o pasăre în zbor

Ce-a cântat un tril de dor…

Dar nu uita…păsările mor…

Amintește-ți zborul lor…

 

Dama cu ochii ca două migdale

E astăzi primăvară. Fluturi zboară din floare în floare. E soare de mai plin de lumină. În el, viața, speranța și-o oglindește, iar ea, dama cu ochii ca două migdale, cu iris albastru prins în părul în culori, își duce traiul într-o lume în care nu vede, nici n-aude decât susurul izvorului din codrul verde, care îi este și casă, și prieten.

dama

Sursa: pinterest.com

E dimineață. Roua, iarba verde la viață o trezește. Parfum divin din cer sufletu-i cucerește și, fredonând voioasă, dama pornește la braț cu gândul, printre copaci înverziți  spre acea lume în care inima și mintea se îmbrățișează cu foc și dintr-odată ies flăcări de talent, pe care vântul pe flori îmbobocite le-așază, cu drag să înflorească.

E timp rescris, e gând prescris, e sunet viu în paradis. E adorabilul său vis de-a se trăi printre cuvinte, muncite din greu de niște litere. Sudoarea pe fruntea lor curge și râuri de gânduri nespuse se preling. Respiră greu, se tot opresc, mai fac câte-un popas la umbra unui bătrân stejar.

Frumoasă-i viața de meșteșugar de cuvinte, dar nu-i ușor să tot stai în fața unui război, să țeși  litere oarecare, să-ți iasă cuvinte în culori. Dar când războiul i-o salvare pentru suflet și minte, în fața lui te-apleci în tăcere și din zori până în noapte, ești ca un tren în mișcare.

Și dama acest fapt îl știe atât de bine. Așa că, nu se plânge chiar deloc, ci cu răbdare și credință în circuit pornește cu mașina de silabe care abia acum se trezesc și se îmbracă în rostire pe buzele ce parcă de-o eternitate așteaptă această deșteptare.

Nu-i doar praf și pulbere în lumea ce vorbește dar nu se face auzită. Sunt lăcrămioare, sunt și lacrimi, sunt și nori albaștri precum marea. E gândul înveșmântat în toate cele. Îi este cald, îi este frig, îi este dor de odor. Îl ador.

Privesc în oglindă, și-o damă îmi surâde. E-a mea damă cu ochii ca două migdale. Senină spre mine se uită și-n suflet pătrunde. Nu mă las mai prejos, o urmez curioasă, prin suflet mă plimb. E ca o promenadă la apus, într-o seară de vară.  Sunt gânduri ascunse, sunt șoapte nespuse, e o mare parcare de reprimări indignate, de ploi fără stropi, de lacrimi secate.

Un cuvânt pieton aleargă grăbit, dar brusc se oprește și așteaptă cuminte, la semafor. Secundele trec, și din roșu ca focul, verde devine, ca prin minune.

La fugă cuvântul o ia, larg brațele și le deschide și cu drag el o cuprinde pe dama mea cu ochii migdalați. Se îmbrățișează strâns, ca doi îndrăgostiți ce în final s-au regăsit. Se sorb din priviri și pornesc, braț la braț, printre copaci înverziți, dezvăluindu-și gândurile ascunse și șoaptele nespuse.

De pe deal îi privesc cum în taină își declară iubirea, în fiecare clipă, în fiecare zi. Fluturii în jurul lor zboară, ascultă trilul lor splendid și de veste dau despre a lor dragoste, cutreierând o lume pe care în fiecare zi o redescoperă.

E primăvara. E soare. E înțelepciune și răbdare în orice pas făcut printre nori, pe o șosea pe care circulă doar o mașină. E-o damă cu ochii migdalați în ea. Pe geam se uită și aruncă, cuvinte cu parfum de flori, în viața plină de mii de culori.

Sunt eu, un privitor aparent absent, fortuit prezent, în calea cuvintelor aruncate de curent în sufletul ca un torent. Le culeg, le dezleg, le aleg, le înțeleg, le deleg celor ce-or vrea să le reculeagă.

Stropi de ploaie…

Stropi de ploaie cad pretutindeni,
Cautând disperați visul cu noi doi,
Și trezesc tăcerea pașilor vicleni
Ai iubirii ce se ascunde de amândoi.

Se-aud izvoarele cum plâng în noaptea cu lună plină,
Lacrimi de jar le curg din inima ca o văpaie,
Și ard privirea de felină
A sufletului gol din ploaie.

E foc și ger în sufletul scăldat de lacrimi,
E iarnă în primăvara de gânduri cuprinsă,
E-o luptă ce se dă între două inimi
Care ascund o iubire nespusă.