Dulce fior

 Fior

În liniștea nopții fără glas
Am devenit neliniște.
Am privit cerul infinit 
Și am vrăjit stelele.
Ne-am privit ochi în ochi,
Iar iubirea ne-a tăiat
Respirația.
Dând dovadă de înțelepciune, timpul a încetat să mai bată din aripi. Ne-a surâs.
Sosise vremea să întoarcem pagina,
Și doar oprindu-se din zborul său
Aparent haotic, doar arătându-ne
Fereastra spre viitor, timpul monoton
Putea semna tratatul de pace
Cu prezentul devenit trecut.
Cu pacea în suflet s-au vindecat răni
Cu aromă de iubire,
Cu cheia uitării s-au deschis temnițele durerii
Și s-au eliberat frici ce nu cunoșteau decât
întunericul eternității.
Acestea au devenit slove și s-au prins în dans creând cuvinte,
Și-au vindecat cicatrici cărunte
Din versuri albe ce-au prefăcut iarna
În primăvară și trandafirul în cea mai mândră floare.
El poartă crucea iubirii și nu se plânge de ai săi spini,
Doar simte fiorul amorului ce se perindă prin privirea aflată în suferință.
Ce amintiri de fum aflate în delir,
Ce iubire ce nu se vrea uitată ușor,
Ce destin rătăcit pe căi neiertătoare!
O petală pierdută de-a sa floare
Într-o iarnă ce vrea vindecare
Și ascultă tăcerea cântând la vioară
O romanță cu parfum de nu mă uita,
Ce trezește în a sa inimă un dulce fior
Ce încălzește natura înghețată de dor de amor.

Limba mea română

Limbă dulce, limbă străveche,
Îmi ești rugă, îmi ești cânt,
Îmi ești grai fără pereche,
Ești al vieții dar prea sfânt.

Limba romana

Limba mea cea strămoșească,
Limbă cu gust dulce de miere,
Ai făcut poeții în vers să te slăvească,
Iar cuvântul tău a devenit o caldă mângâiere.

Graiul meu sfânt românesc,
Azi te-așez în al meu vers.
Sufletul cu al tău cuvânt mi-l hrănesc,
Iubirea pentru tine în poezie o revărs.

Limba mea română, tu n-ai seamăn!
Te port în inimă de când stăteam în leagăn,
Iar din vocea mamei răsuna duios
Un cântec atât de frumos.

 

Încă puțin

Când inima deodată spune STOP,
O rog încă puțin
S-aștepte în gara vieții
Trenul rătăcit prin
Valuri de pasiuni ascunse.

Încă Puțin
Când nu mai pot nici Eu
Inima mă-ndeamnă
Să te scriu, scoțându-te
Din gând și așezându-te în vers.

Când nu mai pot să scriu,
Când din cuvinte sângele curge șiroaie,
Privirea către tine mi-o îndrept,
Și te citesc,
Și văd cum printre rânduri înflorești.

Când nu mai pot,
Tu poți.
Mă iei de mână
Și mă plimbi
Prin anotimpuri de amintiri,
Prin clipe costumate în iubire,
Prin zâmbete senine.

Când nu mai pot…
Mai pot încă puțin
Să îți ofer iubirea,
Prin versuri cu fir de amor țesute.
De-o vrei,
În gara vieții, pe peronul pustiu, stă o inimă
Ce ține la piept iubirea
Precum o mama își ține pruncul.
Și așteaptă trenul…ultimul tren…încă puțin. 

E…

E poezia rugă,
Și zi de zi aprinde o lumină
În sufletul ce-i slugă
Singurătății care nu vrea să fugă.

E Poezia Rugă...

E noapte-n ziua care nu zâmbește,
E ger cumplit chiar dacă jarul în inimă mocnește,
M-am învelit în gânduri fără de speranță,
Mă uit spre cer, rugând stele cu mine să facă alianță.

E vremea să-ți mai scriu un rând în gând,
La tine să ajungă în curând.
Pleoapele mi le închid visând
Răspunsul de la tine pe calea inimii suspinând.

E poezia un mesager,
Spre tine eu trimit un gând pasager.
Tu de-ai să-l primești,
Oferă-l sufletului pe care îl iubești.