Guestpost: Thalassa!-versuri scrise de Anaphielle

 

Thalassa

De ce nu poate fi

viața o simțire

din care chiciurii gândirii

se opresc din a vorbi?

În stânga se-aud tornade

în dreapta un bolid accelerează

Înainte şi înapoi oile behăie

şi-apoi rumegă.

Așa grăit-a Zarathustra

susține Nietzsche.

E plin de muște pretutindeni

chiar și-n gânduri.

Cică să găsim liniștea din noi

 

Aha!

 

ăsta va fi adevăratul strigăt

Evrika! al omului

O căutare de apă în deșert?

Găuri de șarpe și vârf de Everest!

 

Poate că omul își caută propriul Thalassa!*

însă nu-l va găsi cât timp este un bufon

care la masa din colț joacă Bingo.

Anaphielle scrie despre dezvoltarea personal și spiritual pe Căsuța unui Melc și versuri gânduri, cugetări pe blogul Despre tine.Despre suflet. Și scrie minunat. Vă recomand să o citiți, căci nu veți regreta.

 

*Thalassa! – expresia reprezintă strigătul de bucurie al celor zece mii de greci conduși de Xenofon, când, doborâți de oboseala unei retrageri de 16 luni, zăresc țărmul Pontului Euxin.

 

PS: Mulțumesc pentru popasul pe blogul meu, Anaphielle! Te aștept oricând în lumea cuvintelor mele!

Mă iartă, toamna mea!

Toamna Mea

Te fură gândul meu,
Te dă cuvântului flămând,
Vrea să îți simtă zvâcnirea ruginie
Trezită din somnul dulce amar al
Timpului îmbătat de parfumul
Secundele pierdute în infinit.
Un foșnet de frunze m-atrage
În dansul plângerii, când vântul
Își flutură pletele cântând în zori de zi.
Valsez, îmbrățișez cuvântul
Și îl așez pe-al versului val.
Simt cum răsuflarea sa fierbinte
Devine penel, pictându-ți chipul
Palid și trupul gol, cu litere
Rebele ce se așază cum vor ele.

Mă iartă, toamna mea că rima
Și chiar ritmul nu vor să te picteze
În poezia mea!

Mă iartă, toamna mea că în privirea-ți blândă
Nu pot s-observ furtuna ce îți distruge visul
De-a te-mbrăca-n iubire
Și stai cu trupul gol în bătaia crivățului
Ce îngheață, uneori, omului și cuvântul!

Mă iartă, toamna mea că-mi e cuvântul orb
Și nu-ți vede dorința de a învinge moartea,
De a trăi în poezie printre rime mii,
Printre frunze vii, în altarul inimii!

Mă iartă, toamna mea!

Dans al regăsirii cu iubirea

 

Dans

Pleacă în călătorie visele. Mă poartă printre rânduri curcubeice, pe un tărâm necunoscut și mie. Se rup lanțurile vieții, zboară anii tinereții. Se înalță tot mai sus, se ofilesc clipele mele, mi-e atât de dor de ele.
Privesc cum răsăritul îmbrățișează asfințitul, cum tălpile cântă o simfonie a pașilor prin timpul ce le poartă în direcția chipului fără infinit.
Luna îmi mângâie ființa, sufletul-mi curge strop de lumină, gându-mi cunună de stele poartă, se simte ca o Sânziană a nopților mele.
Mi-e frigul din inimă curtat de fiori îndrăzneți ai iubirii. Uitarea se contopește cu amintirea și frigul devine foc al risipirii.
Mă poartă visul pe brațele sale, călătoresc prin timp răstignit într-o primăvară cu haine de gală.
În parfum de lăcrămioare condeiul scrie o poezie, căutând printre crengi de dorințe chipul iubirii să-l descrie.
Mă înfioară clipa regăsirii. În oglinda de chillimbar a privirii sale sunt nimfă a trăirii supreme.
Inspir și expir aromă de amor, gust din fructul pasiunii proaspăt copt.
Sting focul ce-mi arde dorința și aștept în a mea tăcere de cleștar ca răsăritul să îmbrățișeze asfințitul.
Mă scald în izvorul lunii cu chipul ce-mi îmbrățișează visele, ascult simfonia pașilor cântată de tălpile tremurânde și simt cum mi se înfioară ființa în dansul regăsirii cu iubirea.

Pleacă în călătorie visele,
Mă prind într-un dans al regăsirii cu iubirea.

Pot fi…

Pot

Azi, de ziua poeziei,
Pot fi ploaie, pot fi vânt,
Pot fi gând pierdut prin ceață,
Pot fi soarta unui vis,
Pot fi vis din ăl promis,
Pot fi toamnă-primăvară,
Pot fi vară,
Pot fi iarnă,
Pot fi fulg de nea iară și iară.
Pot fi o carte prea deschisă,
Cu pagini îngălbenite de un timp îmbătrânit prea devreme.
Pot fi carte așezată pe un scrin,
La lumina plăpândă a ultimei răsuflări a unei lumânării albe,
Pot fi acea carte care așteaptă să fie citită nu de vântul ce șuieră prin gări pustii,
Nu de lacrima ce cade din ochiul ce-o pierde de dor.
Pot fi acea carte pe care nimeni nu o citește cum vrea ea,
Și devine o poveste citită în fuga de oameni
Care o înțeleg cum vor sau cum pot, printre rânduri.
Pot fi o țigară care se consumă prea mult, prea repede, prea cum vrea ea,
Pot fi o floare ofilită, uitată în glastră, neudată la timp de un strop de ceva…poate de iubire.
Pot fi o aripă frântă din care se scurg stropi de sânge,
Pe care nu-i vede nimeni.
Sunt stropi invizibili ai unei dureri fără glas…
Pot fi glas fără cuvinte și cuvinte fără glas,
Pot fi amintire pitită într-un colț de inimă sau doar într-un colț…întunecat, rece, sordid.
Pot fi suflet bun într-o lume (ne)bună,
Pot fi pas de gheață pe asfaltul fierbinte,
Pot fi zumzet de albină ieșită din stup
Să colinde lumea de salcâmi sau… poate o floare de nu mă uită.
Pot fi o lume pentru un suflet cald,
Pot fi un suflet cald într-o lume rece,
Pot fi întrebare fără răspuns
Și răspuns fără întrebare.
Pot fi rug pe care ard amintiri dintr-un timp pierdut
Printre lacrimi ce cuvântă despre un dor ce prin inimă se avântă.
Pot fi suflet (ne)iubit ce se ascunde printre litere
Ce dansează pe hârtie, mândra horă a unirii.
Pot fi multe în prea puțin,
Pot fi câte puțin din toate,
Pot fi toate dintr-odată,
Dar nu sunt.
Azi sunt trestie ce cugetă,
Sunt iubire,
Sunt speranță,
Sunt o lacrimă de dor,
Sunt un mugur ce așteaptă vântul cald de primăvară,
Sunt pământ lipsit de flori,
Sunt o umbră pe pâmânt,
Sunt al vieții glas ce spune:
Azi doar cuget, deci exist.