Drum sihastru

Drum
Pe drumul sihastru
Strălucește un astru,
Copacii se-nchină pământului mamă,
Vocea păsărilor se aude-n surdină,
Vântul o ascultă bătând făr’ de vină
Într-o lume haină.
Dimineți pe jumătate ostenite
De nopți pe jumătate odihnite,
Alintă străzile pustii ce își așteaptă oaspeții
Să vină să le calce în căutarea căilor mult râvnite.
Se aud pași fără țintă,
Se simte timpul înghițind flămând secundele,
Se vede un om, un șevalet și o pensulă,
Se întrezărește un peisaj viu
Al unor buze ce cunosc sărutul prea târziu,
Al unor lacrimi ce udă prea des pâmântul,
Al unor flori ce răsar pe mormântul iubirii,
Al zilelor ce au fugit de moarte,
Dar moartea pe ele a călcat…pe drumul sihastru.

Sunt un alt om

Lumina mă-ndeamnă să tot urc,
în urmă să las întunericul singurătății
care până acum în brațe m-a ținut.
Pașii timizi calcă necunoscutul,
dar nu se tem să lase în urmă tot trecutul.

ALT OM

O lume nouă mi se arată îndată,
durerea de mine se desprinde deodată.
Sunt un alt om ce urcă câte-o treaptă
și-nvață să iubească lumina vieții
în care a sa privire în sfârșit se scaldă.

Simt gustul libertății,
Mă miră duritatea realității,
dar urc încet, scară cu scară,
sperând să regăsesc calea identității.

Se aude glasul întunericului ce mă strigă,
dar îl ignor, căci merg către lumină,
Către acel drum ce sufletu-mi animă
să caute împlinirea în lumea cea străină.

Sunt un alt om.
În urma-mi au rămas doar umbre
pe care întunericul flămând le-nghite.
Sunt rămășițe ale unor trăiri de odinioară
ce au ales în întuneric să moară.

Într-o zi din destin….

Într-o zi din destin
Am cules și-am ales
gânduri mute,
visuri surde,
clipe ude,
lacrimi curse
le-am legat,
le-am dezlegat
cu fir roșu de mătase
și le-am scos din sufletul pe care îl pătase.
Am răzbit
și-am zâmbit,
m-am văzut,
m-am revăzut
Cu un ochi
într-o oglindă,
căci pe unul l-am lăsat
să privească prin alt suflet
și să caute de zor
un dor fără de zăvor.

Destin

                              Sursă foto: cameliacraciunart.ro


Dar a dat peste-un copac
cu ramuri verzi, dar cam triste,
căci niște păsări turiste
pe ele și-au amplasat cuibul ca niște artiste.
Ciripesc un cuvânt,
mă avânt
să-l cuprind,
mă deprind.
Îl deznod.
Curg litere.
Îl înnod. E admitere
De sens imens.
Cu decență o reminescență
De mine se agață într-o dimineață.
E o zi dintr-un anotimp ce se trezește la viață
și pleacă să aleagă flori din piață.
Mi le dă să îmi fac un ceai cald, aromat
cu cuvinte fierbinți despre gânduri cuminți.
Îl sorb și constat că-i pentru mine un drog.
De nu-l beau zi de zi intru brusc în sevraj.
Într-o zi din destin
mă aleg, mă culeg, mă dezleg
de visuri din abisuri,
scriu versuri despre universuri,
mă hrănesc cu discursuri,
merg pe vârfuri fără să fac compromisuri.
Într-un zi din destin
sunt un om libertin
ce merge clandestin
printre litere ce cuvinte devin.
Într-o zi din destin
sunt doar un om de genul feminin

Scrisoare de la viață

Dragă Omule,

 De-atâtea anotimpuri efemere stau și te privesc, și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul,  de multe ori, anevoios.

Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant, mă uimești. Tu niciodată nu renunți.

Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.

Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult pe tine eu te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.

Mă derutezi, iar asta nu-mi este pe plac. Când am impresia că am reușit în final să te cunosc, tu brusc mai faci câte-o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm secundă de secundă, fără de oprire.

Cu forță mă lovești, vrând parcă să mă dobori. Eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.

Lacrimile-mi ard privirea, sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc oare să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?

Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că, pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie. Vreau să dansăm în pași de bucurii până la despărțire.

Relația dintre noi este pentru mine, una cu totul specială, una pe care mi-o doresc cât mai îndelungată. Însă, în această privinţă sunt tare neputincioasă. Dacă ar fi după mine, nu aş pleca în veci de lângă tine.

Din păcate, nu se poate, căci e scris în legea firii ca, la un moment dat, noi să ne spunem adio. Prin urmare, nu crezi c-ar trebui să ne înţelegem reciproc mult mai bine? Cât ne e dat să fim împreună ar trebui să fim ca doi prieteni ce se iubesc nespus şi îşi doresc, clipă de clipă, să fie împreună.

Sper să înţelegi că nu-ţi vreau răul, sper să-mi dai posibilitatea să aflu mai bine cine eşti, ce vrei de la mine şi ce crezi despre mine. Aştept cu mare nerăbdare gândurile tale, dragă omului.

Cu mult drag,

Viaţa

Fragment din cartea Conversație cu viața (un vis în lucru…care, cândva, într-un anotimp efemer, se va transforma în realitate).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Și-mi pare rău…

Și-mi pare rău
Că astăzi omul des rostește
Cuvinte care dor
Sufletul ce tot rătăcește
După o clipă de amor
Ce a plecat în zbor
Spre cerul care n-are
Răgaz și tot vestește
Despre viața ce trece,
Despre chipul care în sufletu-mi se oglindește
Dar îmi e străin de împlinirea ce răvnește
Un loc în inima ce nu vorbește.
Și-mi pare rău,
Și ochii îmi spun că ar vărsa o lacrimă
Pentru acea privire boemă,
Dar îi opresc, căci nu se merită să facă o dramă
Pentru cea ce nu îi bagă în seamă.
Și-mi pare rău că timpul trece
Și se tot duce fără să-i pese
De viața ce tot petrece
Valsând desculță pe asfaltul rece.