Dulce fior

 Fior

În liniștea nopții fără glas
Am devenit neliniște.
Am privit cerul infinit 
Și am vrăjit stelele.
Ne-am privit ochi în ochi,
Iar iubirea ne-a tăiat
Respirația.
Dând dovadă de înțelepciune, timpul a încetat să mai bată din aripi. Ne-a surâs.
Sosise vremea să întoarcem pagina,
Și doar oprindu-se din zborul său
Aparent haotic, doar arătându-ne
Fereastra spre viitor, timpul monoton
Putea semna tratatul de pace
Cu prezentul devenit trecut.
Cu pacea în suflet s-au vindecat răni
Cu aromă de iubire,
Cu cheia uitării s-au deschis temnițele durerii
Și s-au eliberat frici ce nu cunoșteau decât
întunericul eternității.
Acestea au devenit slove și s-au prins în dans creând cuvinte,
Și-au vindecat cicatrici cărunte
Din versuri albe ce-au prefăcut iarna
În primăvară și trandafirul în cea mai mândră floare.
El poartă crucea iubirii și nu se plânge de ai săi spini,
Doar simte fiorul amorului ce se perindă prin privirea aflată în suferință.
Ce amintiri de fum aflate în delir,
Ce iubire ce nu se vrea uitată ușor,
Ce destin rătăcit pe căi neiertătoare!
O petală pierdută de-a sa floare
Într-o iarnă ce vrea vindecare
Și ascultă tăcerea cântând la vioară
O romanță cu parfum de nu mă uita,
Ce trezește în a sa inimă un dulce fior
Ce încălzește natura înghețată de dor de amor.

Gând de toamnă

Într-o viață nesfârșită  aș vrea să mă-nfășor,
dar simt că nu îmi vor ajunge clipele
să-mi țes din ele un șal.
Sunt scurte. Din ele îmi făuresc
doar zile ce mor și devin ruine
ale unor amintiri zidite în fereastra sufletului,
din lemn de nemurire.
Culeg ploi și răsădesc furtună,
un gând neprevăzut aleargă prin urgie,
dă să se ascundă prin visul încă viu,
ce se oglindește pe caldarâmul udat de intense trăiri.
Îi este frig de dor,
de amintirile pe care le ador.

Gând de toamna
Calcă pe picături fierbinți,
îi ard pasul, și cade.
Inima feste-i joacă,
într-o noapte oarecare,
cu ploi de stele ce o ating în grabă.
Lumini s-aprind și gândul aripi prinde.
Prin univers de doruri infinite zboară.
Cuvinte încâlcite se adună pe pajiștea
cu frunze ruginii ce zugrăvesc un anotimp târziu.
Privesc mirate gândul ce-aleargă prin urgie.
Apare și dispare de prin ceața clipelor ce trec.
E-o veșnică magie.
E-o viață ce trece ca prin farmec.
Cuvintele așteaptă să fie descâlcite,
să se așeze în vers,
așa ca fapt divers,
și gândul din ele să creeze un univers,
care nici de moarte să nu poată fi șters.
Într-o viață nesfârșită aș vrea să mă-nfășor,
dar timpul îmi fură clipele.
Cu ele colindă lumi
pe care nici gândul nu și le poate închipui.
Neliniștea sufletul îmi cuprinde,
trăirea-mi înoată prin valuri de dorințe aprinse.
E un gând de toamnă ce-a promis
s-așeze cuvântul pe o frunză care de copaci s-a dezis.