Mă iartă, toamna mea!

Toamna Mea

Te fură gândul meu,
Te dă cuvântului flămând,
Vrea să îți simtă zvâcnirea ruginie
Trezită din somnul dulce amar al
Timpului îmbătat de parfumul
Secundele pierdute în infinit.
Un foșnet de frunze m-atrage
În dansul plângerii, când vântul
Își flutură pletele cântând în zori de zi.
Valsez, îmbrățișez cuvântul
Și îl așez pe-al versului val.
Simt cum răsuflarea sa fierbinte
Devine penel, pictându-ți chipul
Palid și trupul gol, cu litere
Rebele ce se așază cum vor ele.

Mă iartă, toamna mea că rima
Și chiar ritmul nu vor să te picteze
În poezia mea!

Mă iartă, toamna mea că în privirea-ți blândă
Nu pot s-observ furtuna ce îți distruge visul
De-a te-mbrăca-n iubire
Și stai cu trupul gol în bătaia crivățului
Ce îngheață, uneori, omului și cuvântul!

Mă iartă, toamna mea că-mi e cuvântul orb
Și nu-ți vede dorința de a învinge moartea,
De a trăi în poezie printre rime mii,
Printre frunze vii, în altarul inimii!

Mă iartă, toamna mea!

Am fost

Am Fost

Destinul a decis… am fost
Răsăritul unui mugur
Ce s-a rupt prea devreme de floare…

Am fost… acum suntem două crengi despărțite
De copacul ce-a albit de-atâtea căutări
Ce ironie…ne găsește doar în poezie…

Am fost priviri ce s-au scăldat în beția unui strop de iubire
Exilat în tumultul trăirilor ce au devenit gol de simțire…

Am fost secunde amețite de pașii ce se îmbrățișau
Pur întâmplător, pe coridor… sau poate nu…

Am fost dimineți, am rămas înserări
Ajunse la capătul drumului cu un singur sens…

Am fost început ce și-a frânt aripile
Și a căzut…într-o așteptare ce visează
Să fie găsită în golul vieții.

Dans al regăsirii cu iubirea

 

Dans

Pleacă în călătorie visele. Mă poartă printre rânduri curcubeice, pe un tărâm necunoscut și mie. Se rup lanțurile vieții, zboară anii tinereții. Se înalță tot mai sus, se ofilesc clipele mele, mi-e atât de dor de ele.
Privesc cum răsăritul îmbrățișează asfințitul, cum tălpile cântă o simfonie a pașilor prin timpul ce le poartă în direcția chipului fără infinit.
Luna îmi mângâie ființa, sufletul-mi curge strop de lumină, gându-mi cunună de stele poartă, se simte ca o Sânziană a nopților mele.
Mi-e frigul din inimă curtat de fiori îndrăzneți ai iubirii. Uitarea se contopește cu amintirea și frigul devine foc al risipirii.
Mă poartă visul pe brațele sale, călătoresc prin timp răstignit într-o primăvară cu haine de gală.
În parfum de lăcrămioare condeiul scrie o poezie, căutând printre crengi de dorințe chipul iubirii să-l descrie.
Mă înfioară clipa regăsirii. În oglinda de chillimbar a privirii sale sunt nimfă a trăirii supreme.
Inspir și expir aromă de amor, gust din fructul pasiunii proaspăt copt.
Sting focul ce-mi arde dorința și aștept în a mea tăcere de cleștar ca răsăritul să îmbrățișeze asfințitul.
Mă scald în izvorul lunii cu chipul ce-mi îmbrățișează visele, ascult simfonia pașilor cântată de tălpile tremurânde și simt cum mi se înfioară ființa în dansul regăsirii cu iubirea.

Pleacă în călătorie visele,
Mă prind într-un dans al regăsirii cu iubirea.

Ia-mă de mână

Ia-mă de mână

Ia-mă de mână, să ne înlănțuim destinele,
Să ne iubim în zbor,
Să îmbrățișăm un început
Scăldat în raze de amor.
Ia-mă de mână, simte-mi
Inima-mi în palma-ți tremurândă.
Ia-mă de mână,
Să-ți mângâi sufletul cu focul său ce aprig arde.
Ia-mă de mână, să devin pasăre măiastră,
Să-mi asculți din codru trilul de dor.
Înalță-mă, spre culmi de vis,
Alintă-mi buzele cum mi-ai promis.
Ia-mă de mână… iubirea să ne devină al fericirii izvor.

Nu știu…așa să fie oare?

 

 

Nu Știu

pixabay.com

O fi oare zâmbetul candid al soarelui o renaștere a iubirii

Ascunse până acum printre norii negri ai Zeului Uitării?

O fi oare adierea de vânt o naștere subită

A unui inevitabil adio spus orgoliului nemăsurat

Al sufletului ce odată s-a scufundat în propria dezamăgire?

Nu știu…răspunse inima îmbrățișând speranța

În așteptarea iubirii…

Nu am habar ce va să fie…

Dar știu că eu cât îmi este dat să bat în tine

Voi privi soarele în fiecare dimineață

Și voi spera într-o renaștere a iubirii.

Mă voi ruga-n tăcere la o naștere

A unui nou început sub cerul senin

Lipsit de nori, scăldat doar de raze

Ce mândre dansează sub o ploaie

Ce cerne visuri cărunte,

Pregătite să înfrunte,

Vijelii ce nu iartă

Trădarea timpului ce a trecut

Fără să spună vreun cuvânt.

O fi oare vremea iubirii renăscute

Din cenușa reaprinsă de fiorul

Dragostei dintâi?

Întrebări confuze se zbat într-un

Inevitabil ocean de neînțelesuri.

Eu atunci tac

Și urmez acea singură cale…

Zeul Uitării îmi zâmbește ironic:

Ai văzut că tot lângă e mai bine?

Nu știu…așa să fie oare?


Cuvintele de luni au trecut…gândurile mele s-au pierdut pe drum…dar s-au regăsit și s-au adunat. Eu le-am prefăcut în cuvinte jucându-mă cu renaștere, naștere, inevitabil. Voi vă puteți juca săptamâna aceasta cu: pasăre, început, izvor. Spor la scris! Ieri a avut spor Dana care a scris despre:

Râsul sălbatic al hienelor