Mister

 

 

 

 

Mister

Sunt oare o iarnă nerscrisă vreodată,
Gând spulberat de vremea incertă,
Sunt sunet de clopot strigându-și amintirea?

Mister! Întrebări aflate-n război se prăbușesc, fără milă,
Pe frontul descris în tabloul unui vis.
Le adun și le pun pe aripa unui timp
Dintr-o altă lume,
Își iau zborul spre nemărginirea vie
Ce se ridică ca o umbră și-mi pansează rănile
În care stă ascunsă tăcerea care-și împletește cosițe din cuvânt.
Aștept, gongul bate, frunze ale nerăbdării cad și mor,
Uscându-se de dor,
Totul se afundă într-o amăgire absurdă,
Iar așteptarea devine pasăre măiastră,
Ce se înalță-n spre o primăvară scrisă
De iubirea cu glas de ciocârlie,
Și-i cere pulsând în lumina timpurie
Să îmi spună doar mie, zarea să nu știe
Despre  eul ce s-ascunde în vers.
Ce-o fi oare? Iarnă, primăvară,
Amintirea prăfuită a unui gând divers?

 

 

 

 

 

 

Mângâie-mă!

Mângâie-mă

Mângâie-mă viață cu văpăia ta de clipe,
Mângâie-mă stea cu sclipirea ta nocturnă,
Mângâie-mă lună plină cu iubirea ta deplină,
Mângâie-mă timp hoinar cu secunda ta de jar!

Mângâierea e iubire, apă vie, e trăire,
Mângâierea e parfum, adiere, fericire,
Mângâierea, dulce grai, ochii spun,
Inima simte cuvântul de rămas bun.

Mângâie-mă poezie cu mireasma ta din vers,
Mângâie-mă palmă vie a cuvântului intens,
Mângâie-mă melodie a inimii ce bate-n mine,
Mângâie-mă pe vecie cu privirea ta străine!

Operă de artă

Operă De Artă

Bate vântul schimbării
Mugurul durerii se preface în floarea vieții fără de lacrimi
Simțirea pictează o iubire senină pe secunda ce surâde
Soarelui ce a nu a vrut să apună.
În tăcerea drumului aparent fără de sfârșit
Pașii tăi calcă apăsat o cale necunoscută pașilor mei
Și trezesc în mine dorința care își strânge iluziile.
Le pune în valiză și pleacă să se reculeagă
Într-o lume în care anotimpurile își dau mâna
La masa clipelor nou născute ce-ndrăznesc să înfrunte
Clipele trecute și le șterg lacrimile cu palmele fierbinți
Ale unei reminescențe ce se roagă la altarul primei iubiri
Ucise cu pumnalul de cuvinte revoltate pe promiunea unui vis
Uitat sub cerul nopții mut și aparent surd.
Bate vântul schimbării, iubirea rămasă fără glas
Prinde contur într-un tablou al unui artist fără nume.
Într-o lume absentă iubirea rămâne doar o operă de artă
Expusă într-o galerie a inimii, deschisă unui public restrâns.

Mă iartă, toamna mea!

Toamna Mea

Te fură gândul meu,
Te dă cuvântului flămând,
Vrea să îți simtă zvâcnirea ruginie
Trezită din somnul dulce amar al
Timpului îmbătat de parfumul
Secundele pierdute în infinit.
Un foșnet de frunze m-atrage
În dansul plângerii, când vântul
Își flutură pletele cântând în zori de zi.
Valsez, îmbrățișez cuvântul
Și îl așez pe-al versului val.
Simt cum răsuflarea sa fierbinte
Devine penel, pictându-ți chipul
Palid și trupul gol, cu litere
Rebele ce se așază cum vor ele.

Mă iartă, toamna mea că rima
Și chiar ritmul nu vor să te picteze
În poezia mea!

Mă iartă, toamna mea că în privirea-ți blândă
Nu pot s-observ furtuna ce îți distruge visul
De-a te-mbrăca-n iubire
Și stai cu trupul gol în bătaia crivățului
Ce îngheață, uneori, omului și cuvântul!

Mă iartă, toamna mea că-mi e cuvântul orb
Și nu-ți vede dorința de a învinge moartea,
De a trăi în poezie printre rime mii,
Printre frunze vii, în altarul inimii!

Mă iartă, toamna mea!

Am fost

Am Fost

Destinul a decis… am fost
Răsăritul unui mugur
Ce s-a rupt prea devreme de floare…

Am fost… acum suntem două crengi despărțite
De copacul ce-a albit de-atâtea căutări
Ce ironie…ne găsește doar în poezie…

Am fost priviri ce s-au scăldat în beția unui strop de iubire
Exilat în tumultul trăirilor ce au devenit gol de simțire…

Am fost secunde amețite de pașii ce se îmbrățișau
Pur întâmplător, pe coridor… sau poate nu…

Am fost dimineți, am rămas înserări
Ajunse la capătul drumului cu un singur sens…

Am fost început ce și-a frânt aripile
Și a căzut…într-o așteptare ce visează
Să fie găsită în golul vieții.