Există

Există

Există în lume iubire
Există în lume speranță
Chiar cerul dă lumii de știre
Când plouă, când ninge
Și viața capătă o altă nuanță.

Există în oameni de toate
Există început numit viață
Există sfârșit numit moarte
Trăirea e un fir subțire de ață.

Pașii timizi, plini de-atâtea nevoi
Sunt mereu cu clipele-n război
Sunt mereu cu ochii pe ceas
Nu vor de la viață să-și ia bun rămas.

Tristețea e a noastră stăpână
Cu durerea se ține de mână
Și ochii privesc către cer
Caută acel punct de reper.

Există în lume iubire
Există în lume speranță
Chiar cerul dă lumii de știre
Când plouă, când ninge
Și viața capătă o altă nuanță.

O lume

Lume

 

O lume întreagă mângâie dimineața
Cu o lacrimă caldă din regret
Descompus în cuvânt
În jurul său este o mare de căi necunoscute
O sfântă lumină nevăzută de oameni
Sunt umbre ale unor dureri ascunse într-un oftat amar
Ce e viață iubirea?
O scânteie anemică într-un suflet pierdut pe pământ?
O sfântă simțire fără chip definit?
Ori o lume întreagă reabilitată de pașii
Unor stele căzute din albastru?

Iubire, ce spui?

 

Iubire

Iubire, ce spui? Facem troc?
Ia-mi visul, dă-mi clipa cu tine
Să pot să mă mai pierd o dată
În adâncul ochilor tăi de chihlimbar.

Dă-mi șoapta ta dulce, ia-mi gândul,
Să-mi mângâie înc-o secundă auzul,
Să pot rescrie povestea fără nume
Pe foaia gingașă a sufletului mut.

Dă-mi primăvara, ia-mi toamna,
Să simt cum renaște fiorul din nou,
Cum pașii ni se regăsesc și se iubesc.
Iubire, ce spui? Facem troc?

E toamnă

Toamnă
E toamnă, e gând răvășit…
E vară în suflet,
Frunzele, în copaci, ard de dor…
Și cad pe pământ, și adorm.

Iubirea pășește pe stradă, confuză,
Nu-și știe nici drumul, nici rostul.
Inspiră, expiră, parfum de toamnă,
S-așază pe bancă, lâng-o țigancă.

În palma-i deschisă, viitoru-i incert,
Eu stau și mă uit, și râd fără sens,
Și-i frig, și plouă din nou auriu,
Și iubirea nu se mișcă din loc.

Cărare uitată

Glasul răgușit al cărării uitate
Își strigă neîncetat pașii pierduți în valurile mute.
Atât i-a rămas din clipa de ieri,
O fărâmă de gând răstignit pe al dorului vârf.

Pe trupul firav al apelor tulburi își scrie spovedania
Cu penița făurită din cuvinte nespuse.
Spune-mi, tu, iubire ascunsă în adânc,
Îi înțelegi murmurul de pe buzele-i reci dar totuși vii?

Ți-aș vorbi despre ea, despre-a inimii taină,
Despre acel timp nemilos supus sorții
Ce-a închis-o între zidurile înalte ale inefabilului,
Dar nu are rost să îi scriu întâmplării ce-ai fost.

De vreodată destinul pașii ți-i va purta pe cărarea uitată,
Să nu mergi apăsat, s-ar putea să o doară amintirea lor,
S-ar putea să se înece în privirea ta,
N-o ucide cu paloșul anotimpului de altădată, las-o să trăiască ce îi este dat.