Ești

Ce bine că-mi ești

Ce bine că-mi ești iubire fără nume,
Sentiment (ne)definit pe șevaletul unui vis,
Nuanță de-albastru pe-o inimă pictată în roșu,
Ce-mi surâde dintr-un colț de corp, tremurând.

Ești o întâmplare a destinului meu,
O rază pe cer în brațele norilor grei,
Minunată de altfel, minunată oricând,
De e zi, de e noapte stăpânită de lună.

Și apari, și dispari din ființa mea confuză,
Te prefaci când în lacrimă, când în zâmbet,
Dar … ce bine că-mi ești iubire fără nume,
Sentiment (ne)definit pe șevaletul unei vis.

Iubire

Iubire?!

Iubire?! Mă primești?
Ai timp de umilul tău slujitor?
Aș vrea să mă spovedesc…
Să-ți vorbesc despre timp,
Despre clipa ce nu o mai simt,
Ce nu se mai lasă trăită,
De secunda ce nu se mai lasă iubită…
Mi-e dor. Vreau să-ți vorbesc despre dor,
Despre cel din casa părăsită a inimii,
Ce nu se vede, dar se simte…și doare.
Vreau să-ți aud glasul, să-mi mângâi chipul
Cu privirea ta incoloră și de nepătruns
Vreau să-mi alini singurătatea,
Vreau să-ți alin singurătatea,
Să ne fim tovarăși de pas
Prin vremea fără de popas,
Să mergem braț la braț
Prin toamna ce dezbracă natura de păcate,
Să privim pământul cum îmbrățișează visele
Care mor înainte de a fi trăite pe deplin.
Ce spui? Ai vrea să-mi devii confidentă?
Mi-ai putea păstra tainele?
Mi-ai elibera sufletul de povara grea
A frunzelor ce se desprind din copacul vieții
Și se duc…
Pătrund în lutul rece, dătător de viață,
Răpitor de viață…
Ești pregătită? Mă vei spovedi?
Unde te pot găsi? Pe ce stradă a destinului ai azi domiciliul?

Cuvinte

Totuși nu-mi spune cuvinte

Și totuși nu-mi spune cuvinte,
Fii gând zămislit dintr-o secundă de iubire,
Atinge-mi sufletul cu palmele-ți pline de trăire,
Prefă-te în aer, să te respir visând la nemurire.
Sunt om, sunt creat din cuvinte,
Le aleg, le aștern, îmi spun dorul,
Le iubesc, îmi sunt sfinte comori,
Și totuși nu-mi spune cuvinte.
Nu-i timpul pregătit să le-asculte,
Nici ochii dispuși să le citească pe buze,
Nici inima deschisă pentru ele…deci…
Totuși nu-mi spune cuvinte.
Ce zici, ne-am putea citi sentimentele
În zâmbetul senin al infinitului
Ce ne cunoaște paradisul pierdut?

Nu va mai fi

Nu Va Mai fi

Sursă foto: Pexels.com

Nu va mai fi nimic din ceea ce a fost odată,
Tăcerea ne îmbrățișează acum sufletul mut,
Și amintirea lui ieri plânge pe umărul lui azi
Chipul de altădată ce-mi picta surâsul pe obraz.
Nu va mai fi parfum de primăvară,
Nici poate-o lacrimă caldă de vară,
Va fi uitare înfășurată în visare,
Va fi doar o iubire fără adăpost.
Nu trece nimeni pe strada părăsită de cuvinte,
Doar niște pași de ieri ce nu se mai cunosc.
Nu va mai fi nimic din ceea ce a fost odată,
Tăcerea ne îmbrățișează acum sufletul mut.
Strada Umezită A Inimii

Strada umezită a inimii

Pe strada umezită a inimii s-aud pași înfrunziți de taine,
Adâncuri de vină dintr-o lume străină ating caldarâmul,
Miroase a viață cuprinsă de o singurătate nedefinită,
E un timp albastru îndrăgostit de o liniște albă.
În privirea de cleștar a efemerității dansează o secundă,
Cu un cuvânt bătrân, ce n-a stat vreodată la tribuna buzelor,
Clipa târzie se agită de pe margini, bătând din palmele roase de așteptare,
Îi este frig și sete, și dor, și foame de acea iubire ce naște ploi reminescente.
Pe strada umezită a inimii
Plouă cu umbre ale unei iubiri ucise de cuvinte,
Plouă sublim, stropi mari dau iubirii un ultim onor.