Strada Umezită A Inimii

Strada umezită a inimii

Pe strada umezită a inimii s-aud pași înfrunziți de taine,
Adâncuri de vină dintr-o lume străină ating caldarâmul,
Miroase a viață cuprinsă de o singurătate nedefinită,
E un timp albastru îndrăgostit de o liniște albă.
În privirea de cleștar a efemerității dansează o secundă,
Cu un cuvânt bătrân, ce n-a stat vreodată la tribuna buzelor,
Clipa târzie se agită de pe margini, bătând din palmele roase de așteptare,
Îi este frig și sete, și dor, și foame de acea iubire ce naște ploi reminescente.
Pe strada umezită a inimii
Plouă cu umbre ale unei iubiri ucise de cuvinte,
Plouă sublim, stropi mari dau iubirii un ultim onor.

Inefabil dor

Inefabil dor
Curge călător
Devenind izvor
De lacrimă sfântă
În privirea inalienabilei iubiri
Dintr-un suflet imuabil
Ce luptă-n zadar cu-un apus malefic
Al pasiunii strânse într-un buchet
De reminescențe ale unei mări de trăiri
Secate de arșița clipei
Care aparent a murit
În brațele inimii tale,
Himeră a inimii mele
Ce trăiește într-o
Asiduă frământare
Plămâdită în covata timpului necruțător
Cu dragostea din noi.

Inefabil Dor

Inefabil dor,
Rază de lumină
În întunericul nimicului
Ce adăpostește iubirea dintre noi
Care își scrie testamentul
Cu lacrima fiecărei ploi.

Inimă vândută

Inimă Vândută
Iubirea s-ascunde prin cuiburi de gânduri,
semințele apusului mi se plimbă prin vene,
neliniștea pictează-n memorie săruturi
din vremea de glorie a inimii vândute.

Se scurg orele prin mine, în ploaie.
Celulele trupului stârnesc războaie.
Mi-atacă inimă ce tace, pierdută,
de soartă se simte vândută.

Norii prevestesc iar furtună,
se prelinge din sufletul mut
o lacrimă ce naște în țipăt
de toamnă, un curcubeu
de iubire lăsat ca amintire
într-o inimă vândută.

Testamentul trăirii

Testamentul trăirii

Deschid cartea sufletului
s-ating începutul infinitului,
să simt cum visul din mine 
aleargă spre cuvinte de care mi-e dor.
Simt parfumul iubirii.
Timid, se ascunde,
prin ploi de slove de foc.
Mă cuprinde, gingaș atinge
corzile viorii din inima care
s-a retras în tăcere.
Dincolo de cortină
așteaptă un semn
să intre în scenă,
să-și spună cuvântul,
să se audă cântul,
să se aprindă-ncet
steaua fără glas
de pe cerul în impas,
iubirea și-a luat bun rămas.
Cuvintele-n zbor fug de soarta lor,
visul răvășit, în singurătate prăbușit,
strigă de durere copleșit:
Nu poți pleca către iubiri lipsite de mine!
Închid cartea sufletului,
deschid cartea sorții,
citesc printre clipe-n visare
testamentul trăirii.

O răsuflare e de ajuns

Rasuflare

Soarele a îngenuncheat în fața buzelor
Ce râvnesc la un sărut arzător.
Le atinge blând, surâzând.
Vântul adie, el știe.
O răsuflare e de ajuns,
Iubirea să se nască.

Ziua apune, noaptea spune
Al sufletului dor ce nu trece ușor.
Din lacrimă de stea se naște dragostea.
O răsuflare e de ajuns,
Luna să mângâie speranța vie.

Răsare iarăși gândul.
Ale inimii răzvrătiri îngheață.
Pasul timid atinge pământul,
Merge pierdut, glasu-i mut.
Norii sfidează natura moartă
Dar…
O răsuflare e de ajuns,
Ea să învie.

Inima bate, în suflet se zbate
O iubire eternă. Ea n-are glas,
Dar îi place să stea la taifas,
Să îmi spună în felul ei că…
O răsuflare e de ajuns,
Să trăiască fără vreun răspuns.