Povestea

Povestea pictorului de cuvinte…povestea mea

A fost odată ca niciodată un gând mic dar curajos ce a avut un plan măreț, acela de a deveni pictor de cuvinte. Își dorea nespus să picteze cuvinte, să le vadă înșiruite pe foaia albă de hârtie.

Curajos din fire a îndrăznit să-și dezvăluie planul gândurilor din jurul său. Și ce să vezi, tare au mai râs gândurile mari de cel mic.

Primul a vorbit cel mai înțelept gând din lumea gândurilor, cel care analiza cu maturitate ideile celorlalte gânduri și le oferea cea mai bună soluție.

  • Îndrăzneață idee ai micului gând, dar ceea ce nu știi, fiindcă ești încă mic, este că ai nevoie întâi de talent, apoi de un plan, pentru a deveni pictor de cuvinte.
  • Am, răspunse micul gând.
  • Dacă ai, adu-mi dovadă. Adu-mi o lucrare de-a ta, iar eu am să te cred pe cuvânt.
  • Nu am. Știu doar că vreau să devin pictor de cuvinte. Vreau să văd cum cu penelul sufletului le dau dau viață. Vreau să văd cum privirea le strălucește de vitalitate.

Gândul înțelept se uită la gândul cel mic dar curajos și-i zâmbește oarecum sceptic. Știe că fără talent un asemenea plan era sortit eșecului. Dar cum nu vrea să-i strice inima celui mic, îi spune sfătos:

  • Exersează, Doar exersând îți vei putea scoate la lumină talentul. Începe o lucrare. După ce o finalizeazi, vino cu ea la mine.

Și zicând astea se făcu nevăzut. Obosise. Vorbise prea mult. Voia să mediteze asupra ideii micului gând. În sinea lui știa că acesta avea talent. Și el avuse talent, dar îi lipsise curajul… Regretase mereu că nu îndrăznise să picteze. Știa cât e de important să încerci. Este posibil să nu-ți iasă, dar trebuie să încerci. Dacă nu o faci apar regretele care îți sugrumă sufletul, lăsându-l aproape fără răsuflare.

Într-o zi de ianuarie, micul gând ia o foaie albă și începe să picteze ascultându-și glasul sufletului. Cuvintele se așezau atât de firesc pe foaie, încât ziceai că cel mic știa exact cum să le așeze.

De undeva, din umbra sufletului, gândul înțelept îl privea cu ochii săi de vultur și zâmbea. Știuse…intuiția sa îi spuse…cel mic avea să devină pictor de cuvinte. Și, deodată, simțind cum îl cuprind iar regretele, răsuflă adânc și caută prin cufărul prăfuit câteva idei scufundate într-un somn profund. Ia un penel și deschide colivia sufletului, să iasă cuvintele mii. Le lasă să simtă gustul libertății, așezându-le tacticos pe foaie.

Atunci a început povestea mea, a unui simplu om care trăiește în lumea cuvintelor. Le adun, le inspir, le expir. Sunt o parte din mine, sunt o parte din ele. Mă caut și mă regăsesc mereu printre ele. De ar fi să trăiesc fără ele, nu cred că aș putea. Fac parte din destinul meu. Le-am descoperit destul de târziu…dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Efemer strop de ploaie

Ploaie

Sursă: pixabay.com

 

Țigara moare, moare încet,

Gânduri veghează trecerea sa,

Veșnicia e-aproape, vine încet,

S-a scurs timpul din clepsidra sa.

 

În tăcerea încremenită în brațele nopții,

O lumină blândă mângâie în liniște

Mâna-mi ce curmă durerea țigării

Și așază cuvântul, pe altar, într-o carte.

 

Încremenită în cuvânt, inima bate.

Încremenit în inimă, cuvântul spune

Discursul iubirii și al mântuirii,

Eu ție-ți vorbesc, vis ce nu apune.

 

Țigara moare, moare încet,

Cuvântul doare, doare pe foaie.

Cartea îl inspiră, îl inspiră în scâncet,

Eu ție-ți vorbesc, efemer strop de ploaie.


Cuvintele de luni (liniște, gânduri, carte) s-au prins din nou în joc și au creat versuri care, poate, pot fi puse în rama unui suflet ce le va citi. Și tu, cel/cea ce citești aceste rânduri, poți lua cuvintele de luni la joc. Cuvintele de săptămâna asta sunt, delir, coliziune, luptă. Spor la scris îți doresc

Spovedanie

Cântă cocorii. De undeva, din depărtare, se aude glasul lor strident. E un tril trist. Îl ascult îmbrăcată în clipe, savurând o ceașcă de ceai de secunde efemere. E fierbinte și dulce. Are un parfum atât de îmbietor! Mă surprinde. Îl beau încet, strop cu strop, nu vreau să se termine.

Cu fiecare picătură ce-mi mângâie sufletul, pendulul sună a pustiu. Trec prin timp privind în urmă, inima îmi joacă feste. Bate, dar nu-i înțeleg bătaia scadată. În urmă e doar un deșert de cuvinte ce-mi arde pasul care-l calcă cu încăpățânare. Inima spune, gândul n-ascultă, totu-i un haos de simțiri.

Vântul se zbate. Dorul aleargă să mă cuprindă. Eu fug, căci nu vreau să m-ajungă. Vărs ceaiul, pierd secundele. Mi-e frig. Fereastra vieții e deschisă. Prin ea intră un vis cam rece. L-am văzut printre neprevăzut, dar nu-l bag în seamă.

Mă îndrept spre neuitare, m-ascund prin prezent, trăiesc momentul, aleg mătăsuri fine de clipe actuale. Mă las cuprinsă de un vârtej de senzații. Caut esența, răscolind prin sens.

O pierd din vedere printre trecători de ocazie. Sunt vânzători ambulanți de (ne)înțelesuri. Mă rătăcesc prin talcioc. Mă uit după înțelesuri,  vreau să găsesc esența. Mi se oferă cuvinte fine. Surâd. Au chip frumos. Sufletul oare cum le este? Se lasă tăcerea. Îmi ies în față (ne)înțelesurile. La mine se uită furioase. E un tablou trist, dar îl accept, căci dincolo de ele văd înțelesurile pe care le căutăm de atâta vreme.

Plec. Sunt urmărită. Privesc în urmă cu teamă. Răsuflu ușurată. Sunt gândurile. Fac pași mărunți, dar siguri. Vor numaidecât să mă ajungă.

Spovedanie de ganduri

Mă opresc. Le aștept. Le dau ocazia să-mi spună ce vor. Îmi șoptesc. Vor să devină litere. Se vor scrise. Vor să înceapă să trăiască. Nu vor să mai fie omise.  Le îmbrățișez strâns. Nu pot să le refuz. Le-așez în fața mea. Nu vreau să mă pierd printre ele, nici ele să piardă printre ai mei pași.

Sunt gălăgioase. Le fac semn să tacă. Nu vreau ca nimeni să le-audă deocamdată. Vor deveni litere, le voi îmbrăca în poveste…rând pe rând…dar când…nu știu.

Vor zâmbi mândre, de mine vor vorbi tare și răspicat. Eu le voi privi dintr-un colț de viață. Voi trăi momentul îmbrăcată în clipe, cu o ceașcă de ceai de secunde efemere. Și voi scrie. În sfârșit îmi voi face cunoscute gândurile care m-au urmat prin viață.

Se vor auzi. Le voi îmbrăca într-o altfel de poveste. Lei voi amesteca printre trecătorii dintr-o poveste cu un altfel de parfum, unul de existența neefemeră.

Le scriu deja. Devin amănunte deloc mărunte. Sunt cât un munte. Vor să se înfrunte fără să se încrunte. Calme, liniște merg la spovedanie. Senine vorbesc despre o ființă ce caută esența într-un ceașcă de ceai de secunde, mult prea mică pentru pofta ei mare.

Se pare că nu o vede în infima secundă rămasă undeva suspendată pe ceașcă. Și timpul trece, și viața și-o trăiește…secundă cu secundă. Inima bate, esența și-o zărește…e sens în toate.

 

 

 

Dacă uit…

Dacă uit, șoptește-mi
Să caut visurile ascunse în lacrima
Ce lăcaș și-a făcut în poemul fără de ecou
Scris cu litere fără de glas.

Dacă uit, șoptește-mi
Să deschid fereastra în care bate neîncetat
Un alb porumbel cu o misivă în firavu-i plisc,
Așteptându-mi simțirea să se trezească din amorțire.

Dacă uit, șoptește-mi
Să-mi caut rimele ce s-au ascuns
Prin sufletul din anotimpul sorții,
Plecat să-ți caute iubirea.

Dacă uit, șoptește-mi
Să vin în visul tău de primăvară,
Să îți ofer o amintire demult uitată
În trecutul care este acum, doar o răsuflare.

Printre rânduri

Am plecat la drum printre gânduri,
Am trecut printre anotimpuri,
M-am plimbat printre versuri
Care sunt adevărate daruri.

Rânduri și Gânduri

Sufletul deodată mi-a zâmbit
Privind spre gândul acoperit
De chipul pe care l-a zărit
Cândva pe cerul mult iubit.

Iubirea atunci s-a trezit,
A dat s-ajungă la glasul auzit
Ce pașii prin vis i-a călăuzit,
Dar a oprit-o un gând rebel, neîmblânzit.

Rătăcește arzând printre multicolore visuri,
De mână cu mine căutând răspunsuri,
Ne jucăm rolul ca niște mari actori,
Care în suflet ascund multe doruri.