Încă puțin

Când inima deodată spune STOP,
O rog încă puțin
S-aștepte în gara vieții
Trenul rătăcit prin
Valuri de pasiuni ascunse.

Încă Puțin
Când nu mai pot nici Eu
Inima mă-ndeamnă
Să te scriu, scoțându-te
Din gând și așezându-te în vers.

Când nu mai pot să scriu,
Când din cuvinte sângele curge șiroaie,
Privirea către tine mi-o îndrept,
Și te citesc,
Și văd cum printre rânduri înflorești.

Când nu mai pot,
Tu poți.
Mă iei de mână
Și mă plimbi
Prin anotimpuri de amintiri,
Prin clipe costumate în iubire,
Prin zâmbete senine.

Când nu mai pot…
Mai pot încă puțin
Să îți ofer iubirea,
Prin versuri cu fir de amor țesute.
De-o vrei,
În gara vieții, pe peronul pustiu, stă o inimă
Ce ține la piept iubirea
Precum o mama își ține pruncul.
Și așteaptă trenul…ultimul tren…încă puțin. 

Strigăt mut

Strig. M-aude doar tăcerea.

Cânt. Mă acompaniază doar vântul.

Râd. Cu mine râde și gândul.

S-adună stările la sfat,

fiecare să își spună oful,

să consemneze pe papir cuvântul

sătul în suflet să mai stea,

căci își dorește de lună luminat să fie.

E agitație în inimă,

totul reînvie,

iar pas cu pas

gândul se scrie

pe-o coală albă de hârtie, zâmbind și

privindu-mi ochii melancolici,

care fără să vrea visează

la cineva de nu știu unde,

la firul rupt al șansei ce s-a dus cu vremea,

care s-a îmbătat cu visuri dulci,

și la acordeon a început să cânte

o tristă melodie de aducere aminte.

Strig, dar strigătul glas nu mai are.

El a pierit în bătălia cu râul plin de emoții,

care sălbatic curge

și ia cu el rugăminți fierbinți, ascunse în

sufletul cuprins de frigul iernii cu privirea pierdută

pe valul nins de-un vis nestins.

Strig, e-un strigăt mut

al unui glas surd.

Strig…

Vara din iarnă mă-nfioară,

privind în oglindă făptura de odinioară.

Parcurs

S-a oprit o literă prin frunzișul vieții
Și-a-nceput să-și strige dorul de cuvinte
Al cărui ecou s-a dus până la munții
De gânduri șoptite ca o rugăminte.

Auzind ecoul dorului divin,
Se trezi poetul din somnul cel fără de vise
Și culese litera ce stătea pe-un spin
Aflat din întâmplare pe cuvintele nescrise.

Un strop de sânge curse atunci din inima rănită,
Îl șterse rapid cu al său gând suav
Și așeză litera neprihănită
Pe al său condei brav.

De-ndată dorul dispăru
Și-n locul lui apăru
Un cuvânt ca prin farmec
Din litere prinse într-un dans sălbatec.

Gândind

Gândind la clipele ce-n fugă au trecut,
Mă răscolește visul pe care l-am pierdut
În vâltoarea iubirii care nicicum nu a vrut
Să-și împlinească în calea mea destinul.

Gândind la zbuciumul mut
Al inimii îngândurate de demult,
Ascult ecoul ei plângând
În noaptea cu muze argintii.

Gândind, speranța îmi ridică
Condeiul de pe foaia adormită
Și-așază pe ea într-o clipită
Frânturi din inima rănită.

Mângâiere

Când zorii zilei îmi zâmbesc,
Simt cum viața mă mângâie suav
Cu noi clipe oferite în dar,
Pe care le cuprind
Cu sufletul deschis,
Mereu pregătit
Să-mbrățișeze clipa
De dor nemărginit.

Când sărutul amintirilor
Mă atinge-n vis,
Zbor,
Mă înalț
Spre zări infinite,
Zâmbesc
Și trăiesc
Momentul regăsirii.

Când tăcerea îmi mângâie
Cuvintele ce dorm
În sufletul singuratic și stingher,
Îmi trezesc gândul
Și-l rog să-mi picteze
Chipul tău
Din litere adunate
Pe-un șevalet nemuritor.
Când mângâierea caldă
A nopților albe
Îmi inundă inima
De speranță
Fără de sfârșit,
Gândul pleacă tiptil
În călătoria iubirii
Al cărui final
Nu-l știe.