A fost odată ca niciodată un gând mic dar curajos ce a avut un plan măreț, acela de a deveni pictor de cuvinte. Își dorea nespus să picteze cuvinte, să le vadă înșiruite pe foaia albă de hârtie.
Curajos din fire a îndrăznit să-și dezvăluie planul gândurilor din jurul său. Și ce să vezi, tare au mai râs gândurile mari de cel mic.
Primul a vorbit cel mai înțelept gând din lumea gândurilor, cel care analiza cu maturitate ideile celorlalte gânduri și le oferea cea mai bună soluție.
- Îndrăzneață idee ai micului gând, dar ceea ce nu știi, fiindcă ești încă mic, este că ai nevoie întâi de talent, apoi de un plan, pentru a deveni pictor de cuvinte.
- Am, răspunse micul gând.
- Dacă ai, adu-mi dovadă. Adu-mi o lucrare de-a ta, iar eu am să te cred pe cuvânt.
- Nu am. Știu doar că vreau să devin pictor de cuvinte. Vreau să văd cum cu penelul sufletului le dau dau viață. Vreau să văd cum privirea le strălucește de vitalitate.
Gândul înțelept se uită la gândul cel mic dar curajos și-i zâmbește oarecum sceptic. Știe că fără talent un asemenea plan era sortit eșecului. Dar cum nu vrea să-i strice inima celui mic, îi spune sfătos:
- Exersează, Doar exersând îți vei putea scoate la lumină talentul. Începe o lucrare. După ce o finalizeazi, vino cu ea la mine.
Și zicând astea se făcu nevăzut. Obosise. Vorbise prea mult. Voia să mediteze asupra ideii micului gând. În sinea lui știa că acesta avea talent. Și el avuse talent, dar îi lipsise curajul… Regretase mereu că nu îndrăznise să picteze. Știa cât e de important să încerci. Este posibil să nu-ți iasă, dar trebuie să încerci. Dacă nu o faci apar regretele care îți sugrumă sufletul, lăsându-l aproape fără răsuflare.
Într-o zi de ianuarie, micul gând ia o foaie albă și începe să picteze ascultându-și glasul sufletului. Cuvintele se așezau atât de firesc pe foaie, încât ziceai că cel mic știa exact cum să le așeze.
De undeva, din umbra sufletului, gândul înțelept îl privea cu ochii săi de vultur și zâmbea. Știuse…intuiția sa îi spuse…cel mic avea să devină pictor de cuvinte. Și, deodată, simțind cum îl cuprind iar regretele, răsuflă adânc și caută prin cufărul prăfuit câteva idei scufundate într-un somn profund. Ia un penel și deschide colivia sufletului, să iasă cuvintele mii. Le lasă să simtă gustul libertății, așezându-le tacticos pe foaie.
Atunci a început povestea mea, a unui simplu om care trăiește în lumea cuvintelor. Le adun, le inspir, le expir. Sunt o parte din mine, sunt o parte din ele. Mă caut și mă regăsesc mereu printre ele. De ar fi să trăiesc fără ele, nu cred că aș putea. Fac parte din destinul meu. Le-am descoperit destul de târziu…dar mai bine mai târziu decât niciodată.
