Fantoma îndrăgostită

Fantoma

Timpul a prins în lanțurile zborului prelung, iubirea.

În privirea-i întunecată se simte disperarea.

Ar vrea să strige că o doare,

Că vrea să trăiască cu ardoare,

Că nu îi trebuie avere,

Poate doar o bucată de pâine cu miere

Și un pahar de apă vie,

Puterea să îi revie,

Să rupă lanțurile ce îi răpesc libertatea de a simți fiorul

Vieții cum îi alintă trupul firav,

Lipsit de vlagă.

Ce ironie, iubirea în agonie

Privește și vede alergând

Pe câmpul mustind de lacrimi arzând,

O fantomă îndrăgostită, plângând.

Inima i se strânge deodată,

Se recunoaște în trupul de fum

Ce cutreieră lumea, dorind ca cineva,

De undeva, să o observe cândva…

Cine știe… Poate da… Poate nu…

Poate viața nu s-a sfârșit,

Poate încă mai are multe de trăit

Poate într-o zi, timpul și el va iubi,

Și cuprins de focul reaprins al iubirii,

Va scoate din al său cufăr secret,

Cheia libertății,

Iar iubirea, veșnica fantomă îndrăgostită,

Va străluci în privirea femeii ce va cunoaște fericirea…

Într-un timp rămas fără aripi.

Când iubirea ta a devenit marea mea

Iubirea

 

Când iubirea ta a devenit marea mea
M-am aruncat în valurile sale înspumate
Și-am mângâiat cu ele fiecare stea 
Din nopțile de primăvară parfumate.

Cu fiecare lacrimă a mării mi-am spălat durerea,
Cu fiecare șoaptă a valului am învins tăcerea,
Mi-am îndemnat inima să-ți declare iubirea,
Iar buzele să-ți sărute privirea.

Timpul însetat de dragoste ne-a unit pe-amândoi,
Am zâmbit fericirii ce pe chip ni se citea,
Mi-ai vindecat sufletul bolnav, plin de nevoi,
Când iubirea ta a devenit marea mea. 

Parfumul dragostei dintâi

Parfumul dragostei

O ploaie 
Cade într-un abis de trăiri.
Din ai săi ochi întunecați,
Curg lacrimi amare,
Sufletul mi-l udă,
Stropi s-așază-n fugă
Peste rana surdă.
În mine răsar
Atingeri stinse
Ale un vis mort
Într-o clipă de timp
Rătăcit pe buzele care
Așteaptă tremurând
Sărutul adormit
Dincolo de gândul
Ce privește uimit
Ploaia ce îmi
Mângâie sufletul
Ce-atinge clapele
tăcerii, trăind
Fredonând
Muzica iubirii
Ce străbate zarea
Și cuprinde marea
Primăverilor înnebunite
De parfumul dragostei
Dintâi.

Primăvara, chip al dragostei

Nu iubi primăvara, ci înfăţişarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează! ne îndeamnă Antoine de Saint Exupery într-una dintre acele maxime celebre, care îți face sufletul să prindă aripi și să se înalțe printre gânduri spre acele clipe cu parfum amețitor de iubire.

Dragostea este cel mai înălțător sentiment, care ne face să simțim gustul minunat al fericirii. Dragostea este întruparea vieții cu zâmbetul pe buze, a inimii ce cântă mereu o serenadă la balconul împodobit cu fiori al sufletului nerăbdător să trăiască dulcea clipă.

Dragostea este cea care ne împlinește. De aceea o căutăm mereu, în orice privire, în orice gest, în orice surâs timid de pe chipul ce pe furiș la noi se uită. Însă, ea cu greu se lasă găsită. Și cu cât o căutăm mai mult, cu atât o iubim mai mult. Dar, greșim.

Așa precum spune și Antoine de Saint Exupery, noi nu trebuie să iubim dragostea, fiindcă ea nu fuge de noi, pentru ca noi să o iubim, ci pentru a descoperi sufletul în care dragostea se întruchipează. Acel suflet atins de dragoste va reuși să ne facă să vibrăm, să privim viața cu alți ochi.

Acel suflet ne va lumina calea plină de flori înrourați de lacrimi de împlinire, fericire, liniște, pace, bucurie. Un amalgam de clipe tremurânde de sens, de simțire profundă, care fac soarele să ne zâmbească de printre nori.

E primăvară, e-un curcubeu cu-un miros înnebunitor de dorințe ce revin la viață, de visuri ce suspină dintre flori violet cu amintiri de neuitat. Dragostea își face din nou simțită prezența. Mă îmbrățișează strâns cu haina ei de clipe splendide. Se-așază apoi în poala sufletului și deschide fereastra timpului trecut, îndreptându-mi privirea spre chipul în care ea s-a întruchipat. Întind mână să-l ating, dar chipul din inimă începe să alerge peste timp, înapoi, fugărit de cel ce-a fost doar vis, un vis frumos.

primavara

Iau dragostea din poala sufletului, în ochi o privesc, dar nu găsesc răspunsul pe care mi-l doresc. Privirea dragostei e goală, lipsită de sens și simțire. Ochii spre pâmânt și-i îndreaptă, de mine și-i ferește. Nu vrea să văd regretele care spre ea aleargă. Offf…am iubit dragostea…și…am văzut târziu chipul în care ea s-a întruchipat. Ce folos mai are dragostea acum?

Întrebarea îmi aleargă prin suflet, gândul se vaită de dor, pasul privește dezorientat calea încețoșată a destinului. Îmi iau privirea de la dragoste, caut vântul schimbării. Dar nici el nu se arată. Totul e la fel. Aceeași vreme, acel strigăt mut al inimii. Același om ascuns printre litere de-o șchioapă ce nu mai vor să tacă. Ard de nerăbdare să-și strige în cuvinte mascate, dragostea. Acea dragoste de flori de primăvară, de viață cu visuri nestinse.

Totul e un strigăt al unor litere ce devin cuvinte arse de dragostea ce-a întruchipat un chip dispărut în ceața vieții.. poate, mult prea devreme, sau poate, atunci când trebuie. Poate, din întâmplare… sau poate, din ordinul destinului care tace și face, fie că-mi place, fie că nu-mi place.

E primăvară, e-o dragoste închisă nu doar în flori, ci și în amintiri ce dau sufletului fiori.