Am fost

Am Fost

Destinul a decis… am fost
Răsăritul unui mugur
Ce s-a rupt prea devreme de floare…

Am fost… acum suntem două crengi despărțite
De copacul ce-a albit de-atâtea căutări
Ce ironie…ne găsește doar în poezie…

Am fost priviri ce s-au scăldat în beția unui strop de iubire
Exilat în tumultul trăirilor ce au devenit gol de simțire…

Am fost secunde amețite de pașii ce se îmbrățișau
Pur întâmplător, pe coridor… sau poate nu…

Am fost dimineți, am rămas înserări
Ajunse la capătul drumului cu un singur sens…

Am fost început ce și-a frânt aripile
Și a căzut…într-o așteptare ce visează
Să fie găsită în golul vieții.

Într-o zi din destin….

Într-o zi din destin
Am cules și-am ales
gânduri mute,
visuri surde,
clipe ude,
lacrimi curse
le-am legat,
le-am dezlegat
cu fir roșu de mătase
și le-am scos din sufletul pe care îl pătase.
Am răzbit
și-am zâmbit,
m-am văzut,
m-am revăzut
Cu un ochi
într-o oglindă,
căci pe unul l-am lăsat
să privească prin alt suflet
și să caute de zor
un dor fără de zăvor.

Destin

                              Sursă foto: cameliacraciunart.ro


Dar a dat peste-un copac
cu ramuri verzi, dar cam triste,
căci niște păsări turiste
pe ele și-au amplasat cuibul ca niște artiste.
Ciripesc un cuvânt,
mă avânt
să-l cuprind,
mă deprind.
Îl deznod.
Curg litere.
Îl înnod. E admitere
De sens imens.
Cu decență o reminescență
De mine se agață într-o dimineață.
E o zi dintr-un anotimp ce se trezește la viață
și pleacă să aleagă flori din piață.
Mi le dă să îmi fac un ceai cald, aromat
cu cuvinte fierbinți despre gânduri cuminți.
Îl sorb și constat că-i pentru mine un drog.
De nu-l beau zi de zi intru brusc în sevraj.
Într-o zi din destin
mă aleg, mă culeg, mă dezleg
de visuri din abisuri,
scriu versuri despre universuri,
mă hrănesc cu discursuri,
merg pe vârfuri fără să fac compromisuri.
Într-un zi din destin
sunt un om libertin
ce merge clandestin
printre litere ce cuvinte devin.
Într-o zi din destin
sunt doar un om de genul feminin

Alergând prin destin, mă caut printre taine

Mă pierd în mine alergând prin destin. Mă caut printre taine. Le adun, le strâng la sânu-mi. Sunt femeie. Privesc în oglindă și văd un chip ce prin sufletu-mi caută cu foame un sens.

Pe buze vorbele imi stau grele. Cântaresc  zeci de visuri împletite în inimă. Vreau să culeg, să le dezleg, să le interoghez, dar sunt mute. În ochi mă privesc și-mi zâmbesc ironic. Mă scufund într-o mare de (ne) înțelesuri care îmi învăluie gândurile.

Sunt gânduri de trăire răvășite. Iertare ar vrea să îmi ceară de dorul de (ne)dor. Dar totu-i lipsit de sens, de cuvânt fără de înțeles.

Alerg prin destin. Îmi aud respirația atât de greoaie. E ca la maraton. Simți că puterile te lasă, dar alergi…tot alergi…căci la finish tu încă n-ai ajuns. Mai ai atâția km de parcurs.

Zâmbesc. Mă arde soarele. Sunt femeie. Mi-ar sta bine cu o pălărie, nu una oarecare, ci roșie. E la modă acum. Și mereu mi-a plăcut să fiu chic, să fiu altfel.

Alergând prin destin- femeie cu palarie

Sursă foto: unica.ro

Poate e ciudat să vezi o femeie alergând prin destin, cu o pălărie roșie pe cap. Dar eu nu sunt orice femeie. Eu sunt acea Femeie. Mă trăiesc cum îmi place (pardon… ca la carte, cartea destinului plină de sens în nonsens). Descopăr acest psalm în fiecare clipă. Mi se deschide și îmi arată în fiecare zi câte o nouă taină.

O nouă cheie, un nou zăvor, o nouă ușă spre o nouă cale. Sunt umbre încătușate ce așteaptă să fie dezlegate. Mă cuprinde vraja unui curcubeu de visuri deodată regăsite. Aleargă și ele cu mine să prindă cheia și să îmi deschidă un drum pe care, cine știe,  îmi voi potoli foamea de sens. Așa să fie, oare?

Privesc spre cer, încerc să citesc printre stele. Dar ele nu vor să mi se dezvăluie. Ce-i dincolo de ele e secret. Ce-i în mine este trăire uneori intensă, alteori absentă… de la veselie.

Mă trăiesc de la răsărit până la apus printre o urgie de cuvinte. Mă răscolesc, mă caut, mă pierd prin mine încercând să mă înțeleg. Mă uimește tot ceea ce descopăr în oglinda care-mi arată o femeie alergând în maratonul vieții sale, dorindu-și să iasă învingătoare și să primească ca trofeu marele Sens.

Pictez curbubee de visuri, noaptea, le așez în rama sufletului și le poleiesc cu praf alb de speranță. Mă urc din mers în trenul vieții, din gara primăverii, în care ajunge în fiecare mai. Ar trebuie să-l întâmpin cu mare veselie, și totuși e o tristețe ce-n brațe mă cuprinde.

Alerg prin destin, în maratonul vieții mele, las vântul să-mi treacă prin păr, șoptindu-mi parcă la ureche: Hai, aleargă…nu te lăsa! Alergând prin destin descifrezi taina și descoperi sensul trăirii. Pierzându-te prin tine îți găsești menirea…

Mă caut printre taine, descifrez rând cu rând cartea destinului, menirea mi se arată în fiecare cuvânt scris și rescris de suflet, cu condeiul gândului.

Stări

Îmi cântă amorul tăcerea,
Îmi ascultă cuvintele iubirea
Care se plimbă aiurea
Pe cărări ce duc nicăierea.

Stări

Îmi curge din inimă destinul,
Se prelinge încet chinul
Schițându-și treptat apusul…
Și așteptând nerăbdător răspunsul…

S-a dus zburând durerea…
A apărut zâmbind mângâierea…
Din senin s-a luminat zarea,
Și-a apărut deodată sclipirea
În ochii în care se citea amintirea.

A rămas doar un sunet mut
Pe cărările de argint ale unui gând de împrumut.
Tac…și-i ascult suspinul de temut,
Privind spre cerul abătut.

De ce?

Pe drumul vieții cândva ne-am întâlnit

Să fie oare întâmplare?

Sau destin?

Nu am înțeles,

Căci am plecat

După scurt timp pe un alt drum,

Rătăcind fiecare după împlinire.

De ce

Continui să merg pe drumul vieții

La întâmplare sau după destin…

Privesc în urmă

Și văd cum mă urmărește o-ntrebare.

De ce-ul tot aleargă să mă prindă,

Eu tot alerg să nu mă prindă,

Dar la un moment dat obosesc

Și mă cuprinde,

Îmi strânge sufletul

Și mi-l închide

Într-o minusculă colivie de gânduri plină.

Lupt sufletul să mi-l eliberez

Mă zbat și rog De ce-ul

Să-mi răspundă:

De ce ne-am întâlnit?

Ce-a fost, întâmplare sau destin?