Doar

Doar

Doar chipul tău se-arată în depărtarea ștearsă,
Doar inima mea ți-așterne privirea pe hârtie,
Iubire, știi că-mi ești cuvânt ce nu se șterge,
Umbră ce îi e teamă să n-o ucid uitând?
M-aș înveli cu luna
Și-aș adormi închipuindu-mi
Că-mi cânți noaptea-n surdină,
Că te aud cum murmuri fericirea
Fredonându-mi numele întruna.
Privesc seninul veșnic mut,
Cel ce nu rostește niciodată cuvinte,
Doar chipul tău mi-arată în depărtarea ștearsă
Să-i pot așterne privirea visătoare pe hârtie.
Tu-mi spui cumva fără să știi,
În visul de pe strada nopții,
Că doar timpul s-a schimbat,
Că restul e la fel
Precum doar inimile știu.
Cuvinte

Totuși nu-mi spune cuvinte

Și totuși nu-mi spune cuvinte,
Fii gând zămislit dintr-o secundă de iubire,
Atinge-mi sufletul cu palmele-ți pline de trăire,
Prefă-te în aer, să te respir visând la nemurire.
Sunt om, sunt creat din cuvinte,
Le aleg, le aștern, îmi spun dorul,
Le iubesc, îmi sunt sfinte comori,
Și totuși nu-mi spune cuvinte.
Nu-i timpul pregătit să le-asculte,
Nici ochii dispuși să le citească pe buze,
Nici inima deschisă pentru ele…deci…
Totuși nu-mi spune cuvinte.
Ce zici, ne-am putea citi sentimentele
În zâmbetul senin al infinitului
Ce ne cunoaște paradisul pierdut?

Nu va mai fi

Nu Va Mai fi

Sursă foto: Pexels.com

Nu va mai fi nimic din ceea ce a fost odată,
Tăcerea ne îmbrățișează acum sufletul mut,
Și amintirea lui ieri plânge pe umărul lui azi
Chipul de altădată ce-mi picta surâsul pe obraz.
Nu va mai fi parfum de primăvară,
Nici poate-o lacrimă caldă de vară,
Va fi uitare înfășurată în visare,
Va fi doar o iubire fără adăpost.
Nu trece nimeni pe strada părăsită de cuvinte,
Doar niște pași de ieri ce nu se mai cunosc.
Nu va mai fi nimic din ceea ce a fost odată,
Tăcerea ne îmbrățișează acum sufletul mut.

Delirul cuvintelor de mătase

Plouă. Mi-e gândul desculț. Cu un rucsac de vise în spate, aleargă pe alei necunoscute, printre copaci bătrâni ce multe au văzut, dar nu pot spune.

Stropi mari îmi ating pașii, chipul de stele răvășit, spre caldarâm privește înmărmurit. Visele i se risipesc, udate fiind de lacrima cerului întunecat, care își varsă încet durerea.

E-atât de rece în marea noapte a lacrimilor care pe gând s-așază, căci gândul mi-e lipsit de apărare. Vântul, umbrela mi-a furat, din întâmplare. La piept aș vrea să-l strâng, să-i fie bine. Dar nu mă lasă. Îi place să alerge liber. Să facă naveta între suflet și minte, să țină mereu inima în delir.

cuvinte mătase

Viața îmi e precum un fir de ață de mătase. Firavă, se scurge prin lumină, îmbrățișând speranța ce-mi coase cu un ac invizibil, dorințele, pe valuri de iubire.

Mă lupt cu timpul. Vreau să-l înving sorbind din fiecare clipă. Alerg în viteză. Vreau să-l ajung din urmă…Dar…ce să vezi…după vreo 10km….constat că-s varză.

Mi-e atât de sete…Buzele mi-s uscate de atâta arșită. Groaznică luptă, îmi șoptește gândul plouat, râzând la mine, sfidător.

Spre el mă uit, și-i cer cu disperare un strop. Deși nu m-așteptam, pe buze mi s-așază un strop. Îl gust cu atâta poftă, dar brusc constat că nu-i un strop de clipă, ci o lacrimă de durere plină.

Dau de pe buze s-o îndepărtez, căci sufletul și trupul de sănătate au nevoie, nu de durere. Privesc spre soare în timp ce lacrima dispare. Surâd, și-l las să mă încălzească. Prind aripi. Sunt viezure, sunt ghiezure, sufletul din ascunzătoare iese.

Confuzie totală. E-o înghesuială de sentimente ce vor să iasă la iveală. Se îmbrâncesc, dar mare brânză nu fac. Nu știu că nu pot să iasă, până eu nu le scot. Le ignor. Îmi sunt străine. Merg cu gândul printr-un spațiu verde. Visez la călătorii în timp. Meditez. Mă opresc. Uite un cățel. Îl mângâi nițel. Mă frământ.

Sentimentele străine se revoltă. Cică nu-s străine. Urlă în mine, vor să iasă. Oare, nu-s străine? Sap adânc în mine. Mă uit, analizez și deodată observ unul patibular. Îl scot și-l agăț de colțul gurii. Apare surâsul, și-apoi bucuria.

Ploaia se oprește, gândul tot la fel. Scoate din ruscac un vis din cele care au mai rămas, și cu el se încalță. Fuge apoi spre metrou. Punctual fiind, nu vrea să întârzie la muncă. Are atâtea de făcut, nu-i vreme de stat. Pe condei trebuie să îl găsească, în vârful lui să se așeze și în cuvânt să se transforme.

Nu e ușor, dar e frumos să vezi cum gândul ți se preface în cuvânt, și-ți bucură tot ceea ce ai mai de preț, familia. Fericirea familiei e totul, iar pentru asta ai face oricând, orice.

Mi-e gândul în delir. Aude iubirea cântând un sonet. Privește un mânz ce paște liniștit, de fericire nechezând. Creează cuvinte de mătase, care-mi îmbrățișează Eul, paznicul sufletului tainic.

 

 

Azi

Azi vreau s-aud cuvintele rostind
Din gândurile zilelor ce au trecut tăcând,
Din șoapta vieții ce murmură plângând
După clipele ce au zburat cântând
Imnul timpului ce s-a-mbrăcat în haină de sărbătoare
Și a plecat zâmbind
De la oameni să fure
Vreun colind
Pe care să ni-l cânte din aripi fâlfâind
Spre Anul Nou ce va să vină vrând-nevrând.

Azi vreau s-aud cuvintele vorbind,
Dar vorbele au ales să tacă tot sperând
Că timpul va fi îndurător și blând
Și nu va trece răpind
Vraja sărbătorilor ce vin
Să ne dăruiască un moment divin.