Poate

Poate

Mă mângâie viața, îi simt răsuflarea caldă pe pleoapele închise. E atât de plăcut să îi trăiesc clipele care se îngrămădesc să-mi dea binețe. Le las să-mi țipe în ceafă, să devină scut în fața neființei.

Deschid ochii. Privesc cerul albastru și mă minunez. Peste tot doar viață. Simt clipele sale peste tot. Aș vrea să le văd, să le așez în șir indian, ca la școală. Nu pot. Aleargă prin mine, prin ceilalți până obosesc și se duc, dispar deodată. Le strigi, le cauți, în zadar te frămânți. Minutul lor s-a dus. Minutul tău s-a scurs. Nu le trăiești când trebuie, nu le mai trăiești niciodată. Se naște un abis. Abisul acela creat de regrete dintr-alea târzii. Și se ivesc întrebări dintr-alea fără rost. Au apus acele clipe. Au devenit amintiri răscolitoare. Dar…pot fi înlocuite cu altele noi. Au oare clipele noi același gust? Nu am comparat niciodată gustul clipelor trecute cu cel al clipelor prezente. Mi-a fost teamă. Să nu apară regretul să mă facă să-mi dau seama ce am pierdut.

Ce absurd! Ce ingrată sunt! Primesc noi clipe și mă gândesc la gustul celor pe care nu le-am trăit fiindcă am ratat șansa să o fac. Mă grăbesc să trăiesc. Simt clipa dar nu reușesc să o îmbrățișez cum mi-aș dori. Trece pe lângă mine ca o străină. Între mine și ea este un spațiu invizibil străjuit de un gard de dorințe arzânde.  Cerul își schimbă înfățișarea, ziua face loc nopții. Viața mă mângâie în continuare, iar abisul devine din ce în mai mare. Nici luna nu vrea să mi se arate toată întotdeauna.

Primesc jumătăți fără un gust anume. Dar eu nu asta vreau. Vreau un întreg cu gust de vise cu aripile deschise, de stări ce îmi oferă mai mult decât o mângâiere a unui timp care trece lăsând în urma sa lucruri pe jumătate făcute.

Calc pe resturi de timp. Mă aplec să le iau, nici pe acelea nu apuc să le prind. Apuc firmituri și nu mă satur cu ele. Vreau mai mult. Sunt mereu flămândă și nu știu cu ce să-mi potolesc foamea. Să mă hrănesc cu vise, cu clipe trăite pe-apucate, cu mângâierea vieții?

Nu știu. Sunt doar un punct sub cerul mare. Pun, cred, prea multe întrebări. Poate ar fi suficient să trăiesc. Poate atunci voi primi întregul, nu jumătățile. Poate atunci voi cunoaște clipa în deplinătatea ei. Poate voi simți acel gust aparte… Poate timpul mă va privi în ochi, înfățișându-se în toată splendoarea sa. Poate îmi va potoli foamea cu ceva născut din altceva.

Într-o zi din destin….

Într-o zi din destin
Am cules și-am ales
gânduri mute,
visuri surde,
clipe ude,
lacrimi curse
le-am legat,
le-am dezlegat
cu fir roșu de mătase
și le-am scos din sufletul pe care îl pătase.
Am răzbit
și-am zâmbit,
m-am văzut,
m-am revăzut
Cu un ochi
într-o oglindă,
căci pe unul l-am lăsat
să privească prin alt suflet
și să caute de zor
un dor fără de zăvor.

Destin

                              Sursă foto: cameliacraciunart.ro


Dar a dat peste-un copac
cu ramuri verzi, dar cam triste,
căci niște păsări turiste
pe ele și-au amplasat cuibul ca niște artiste.
Ciripesc un cuvânt,
mă avânt
să-l cuprind,
mă deprind.
Îl deznod.
Curg litere.
Îl înnod. E admitere
De sens imens.
Cu decență o reminescență
De mine se agață într-o dimineață.
E o zi dintr-un anotimp ce se trezește la viață
și pleacă să aleagă flori din piață.
Mi le dă să îmi fac un ceai cald, aromat
cu cuvinte fierbinți despre gânduri cuminți.
Îl sorb și constat că-i pentru mine un drog.
De nu-l beau zi de zi intru brusc în sevraj.
Într-o zi din destin
mă aleg, mă culeg, mă dezleg
de visuri din abisuri,
scriu versuri despre universuri,
mă hrănesc cu discursuri,
merg pe vârfuri fără să fac compromisuri.
Într-un zi din destin
sunt un om libertin
ce merge clandestin
printre litere ce cuvinte devin.
Într-o zi din destin
sunt doar un om de genul feminin

Îmi este cuvântul…

Îmi este cuvântul agățat
De sufletul ce stă în bătaia amintirilor
Și soarbe din pocalul clipelor
Ce au fugit spre trecutul răsfățat
De o iubire de pe tărâmul viselor.
Așteaptă savurând din liniștea nopților,
Privește cerul tot sperând
La ziua-n care de suflet el se va desprinde
Și se va așeza curgând
Pe foaia albă de hârtie
De pe biroul care știe
Multe povești răsărind
Din sufletul în agonie.

Mă dor

Mă dor cuvintele nescrise
Pe drumul vieții prescrise
Cu o iubire ce moare
Plângând pe altarul
Clipelor ce ei i-au spus adio.

Dor

Mă dor pașii făcuți
Prin vremuri
Care-și scutură povara grea
A zilelor ce netrăite au trecut,
Lăsând în urma lor
Un covor de șoapte mute
Care strigă după ajutor
În felul lor,
Dar nu are cine e să le-audă.

Mă dor nopțile albe
Pline de visuri de amor
Spulberate de viscolul iernatic
Care a înghețat și luna
Ce-mi lumina speranța
Care din calea sorții
Nu vrea nicicând
Să se abată.

Mă dor
De dor
Și gândurile înlăcrimate,
Și zâmbetul răpus
De vântul rece
Ce-a înfrigurat privirea
Care cândva era atât de caldă.

Mă dor
Și anotimpurile ce peste mine au trecut,
Sufletul mi l-au dezgolit
Și au lăsat amintirile
Să-l ningă.

Ştii viaţă…

Ştii viaţă,

Nu mai vreau s-acuz timpul

Că a trecut şi mi-a luat

Clipe multe netrăite

Îndeajuns.

Nu mai vreau

Să răsfoiesc cartea

Ce se numeşte Trecut

Şi stârneşte în al meu suflet

Un gol abisal.

Știi Viață

Nu mai vreau

Să-ţi cer

Să frângi ale timpului aripi

Şi să-l opreşti în loc.

Nu mai vreau

Să îmi las dorul

Să îmi transforme inima

În loc de promenadă al suferinţei.

În schimb aş vrea

La o cafea de vorbă noi să stăm,

Sub clar de lună

La masa versului venit din inimă,

Să-mi spui oful ce ştiu că te apasă,

Să-ţi spun despre al meu vis ce nu mă lasă

Şi că-mi doresc să te trăiesc cu sufletul-mpăcat,

Sorbind din cafeaua timpului

Şi ascultând al tău glas divin

Ce îmi vorbeşte despre al meu destin.

Ce zici?

Îmi oferi la noapte o cafea?