Într-o zi din destin….

Într-o zi din destin
Am cules și-am ales
gânduri mute,
visuri surde,
clipe ude,
lacrimi curse
le-am legat,
le-am dezlegat
cu fir roșu de mătase
și le-am scos din sufletul pe care îl pătase.
Am răzbit
și-am zâmbit,
m-am văzut,
m-am revăzut
Cu un ochi
într-o oglindă,
căci pe unul l-am lăsat
să privească prin alt suflet
și să caute de zor
un dor fără de zăvor.

Destin

                              Sursă foto: cameliacraciunart.ro


Dar a dat peste-un copac
cu ramuri verzi, dar cam triste,
căci niște păsări turiste
pe ele și-au amplasat cuibul ca niște artiste.
Ciripesc un cuvânt,
mă avânt
să-l cuprind,
mă deprind.
Îl deznod.
Curg litere.
Îl înnod. E admitere
De sens imens.
Cu decență o reminescență
De mine se agață într-o dimineață.
E o zi dintr-un anotimp ce se trezește la viață
și pleacă să aleagă flori din piață.
Mi le dă să îmi fac un ceai cald, aromat
cu cuvinte fierbinți despre gânduri cuminți.
Îl sorb și constat că-i pentru mine un drog.
De nu-l beau zi de zi intru brusc în sevraj.
Într-o zi din destin
mă aleg, mă culeg, mă dezleg
de visuri din abisuri,
scriu versuri despre universuri,
mă hrănesc cu discursuri,
merg pe vârfuri fără să fac compromisuri.
Într-un zi din destin
sunt un om libertin
ce merge clandestin
printre litere ce cuvinte devin.
Într-o zi din destin
sunt doar un om de genul feminin

Îmi este cuvântul…

Îmi este cuvântul agățat
De sufletul ce stă în bătaia amintirilor
Și soarbe din pocalul clipelor
Ce au fugit spre trecutul răsfățat
De o iubire de pe tărâmul viselor.
Așteaptă savurând din liniștea nopților,
Privește cerul tot sperând
La ziua-n care de suflet el se va desprinde
Și se va așeza curgând
Pe foaia albă de hârtie
De pe biroul care știe
Multe povești răsărind
Din sufletul în agonie.

Mă dor

Mă dor cuvintele nescrise
Pe drumul vieții prescrise
Cu o iubire ce moare
Plângând pe altarul
Clipelor ce ei i-au spus adio.

Dor

Mă dor pașii făcuți
Prin vremuri
Care-și scutură povara grea
A zilelor ce netrăite au trecut,
Lăsând în urma lor
Un covor de șoapte mute
Care strigă după ajutor
În felul lor,
Dar nu are cine e să le-audă.

Mă dor nopțile albe
Pline de visuri de amor
Spulberate de viscolul iernatic
Care a înghețat și luna
Ce-mi lumina speranța
Care din calea sorții
Nu vrea nicicând
Să se abată.

Mă dor
De dor
Și gândurile înlăcrimate,
Și zâmbetul răpus
De vântul rece
Ce-a înfrigurat privirea
Care cândva era atât de caldă.

Mă dor
Și anotimpurile ce peste mine au trecut,
Sufletul mi l-au dezgolit
Și au lăsat amintirile
Să-l ningă.

Ştii viaţă…

Ştii viaţă,

Nu mai vreau s-acuz timpul

Că a trecut şi mi-a luat

Clipe multe netrăite

Îndeajuns.

Nu mai vreau

Să răsfoiesc cartea

Ce se numeşte Trecut

Şi stârneşte în al meu suflet

Un gol abisal.

Știi Viață

Nu mai vreau

Să-ţi cer

Să frângi ale timpului aripi

Şi să-l opreşti în loc.

Nu mai vreau

Să îmi las dorul

Să îmi transforme inima

În loc de promenadă al suferinţei.

În schimb aş vrea

La o cafea de vorbă noi să stăm,

Sub clar de lună

La masa versului venit din inimă,

Să-mi spui oful ce ştiu că te apasă,

Să-ţi spun despre al meu vis ce nu mă lasă

Şi că-mi doresc să te trăiesc cu sufletul-mpăcat,

Sorbind din cafeaua timpului

Şi ascultând al tău glas divin

Ce îmi vorbeşte despre al meu destin.

Ce zici?

Îmi oferi la noapte o cafea?

 

 

 

 

Pe-o aripă de vis

Pe-o aripă de vis

Mi-am așezat un dor

Și l-am privit cum se-nalță

Și se apropie

De luna dintre stele

Și-ncearcă să-și găsească

Un loc al lui

De unde mereu să strălucească.

Aripă de vis

Pe- o aripă de vis

Mi-am așezat o stea

Furată de pe cer

Și am privit-o cum

În suflet a intrat

Și-a scotocit prin el

În căutare de cuvinte adormite.

C-o strălucire intensă

La viață le-a trezit

Apoi, s-a așezat în colțul inimii

Și le-a privit cum rând pe rând

Se-ntind și formează

O câmpie de flori nemuritoare

Cu parfum de poezie.

 

Pe-o aripă de vis

Mi-am așezat

Un gând,

Trăiri dintr-un alt timp,

Dorințe rătăcite,

Un amalgam de clipe moarte,

Priviri reci,

Ochi absenți,

Izvor secat de lacrimi,

Și le-am poruncit  să zboare

Spre Zarea Uitării.

 

Pe-o aripă de vis

Am vrut să mă așez apoi și eu,

Dar soarele deodată mi-a zâmbit

Şi m-am trezit

Şi-am înţeles că totul nu fost

Decât un alt vis nocturn.

Of, viaţă, de-ai şti ce rău îmi pare!