Umed

Trec ploi prin amurgul naiv.
Zeița furtunii culege de pe nori
Un gând senin fără motiv,
Și picură în sufletul rănit albastre comori.
Umed
Roua atinge pasul rătăcit.
Păduri de dor urlă flămânde,
E noapte, e lună vie, e vis zăpăcit
De muzica cărărilor blânde.

Strofa își șterge pleoapele ude
De versuri de iubire mută.
Zeul din zmeu se face că n-aude
Cum pasul treptat gândul și-l strămută.

Bate vântul creanga vieții.
Se zbat secundele în craterul disperării,
Ne pleacă clipele dulci ale tinereții
Și ale iubirii din spatele trădării.

 

Spune-mi

Spune-mi că tăcerea

Ce pe noi ne-a îmbrățișat,

Când pe țărmul mării

Ne plimbam în amurg,

Cu stelele va vorbi,

Calea fericirii să ne-o lumineze.

 

Spune-mi că ale noastre suflete,

Pereche vor fi mereu

Pe drumul vieții

Știute și neștiute.

 

Spune-mi că dorul din inimile noastre

Se va transforma în sete,

Și, astfel, noi ne vom sorbi

În fiecare clipă din priviri.

 

Spune-mi…

Doar spune-mi…

O vorbă,

Un gând,

Un cuvânt dulce de iubire,

 

Pe care să le scriu

Cu penița inimii

În cartea nemuritoare a sufletelor noastre.