Suflet fără nume

Suflet fara nume

Azi sunt neliniște.
Azi sunt furtună născută din ochii ce ți-ai privit chipul pierdut printre valurile mării de dorințe infinite.
Pașii atingeau nisipul, privirea îți umbla aiurea, rătăcită prin gânduri. Să fi fost oare despre mine? Nu. Doar iluzii îmi învăluie misteriosul gând. 
Nu. Gândul îți este tăcere. Gândul îți este o notă muzicală așezată pe un portativ aflat în mâinile unui suflet necunoscut.
Nu mă întreba de ce, dar aș vrea să-l cunosc.
Să-i aflu privirea ce-ți mângâie chipul când zorii îți spun bună dimineața.
Nu-mi respinge cuvântul ce lăcrimează pe foaie. Nu-i șterge lacrima când o vei găsi. E a iubirii ce-n suflet te poartă.
Te las s-o furi, batistă a inimii tale să devină. Te-ndemn să o păstrezi înăuntrul tău și să o prețuiești. Să știi, ea este o comoară.
Mărturisesc. Probabil sufletul ar fi devenit întuneric, dacă nu ar fi ajuns cuvântul în inima mea.
Acum el este doar lumină, izvor ce îmi mângâie ființa.
Azi sunt neliniște. Da, recunosc.
Pustiul ascuns în trupu-mi firav aleargă prin ploaia de iubire ce cântă o simfonie. E-o dulce melodie. Nu o auzi, dar este pentru tine.
Nici versul nu-mi dă pace azi. Grăbit se așază pe hârtie, ținând de mână, strâns, ale sale rime cuminți. Și strofă după strofă, iubirea devine poezie, închinată ție…
…Suflet fără nume, răpit de vântul ce-mi flutură steagul singurătății. 

Parfumul dragostei dintâi

Parfumul dragostei

O ploaie 
Cade într-un abis de trăiri.
Din ai săi ochi întunecați,
Curg lacrimi amare,
Sufletul mi-l udă,
Stropi s-așază-n fugă
Peste rana surdă.
În mine răsar
Atingeri stinse
Ale un vis mort
Într-o clipă de timp
Rătăcit pe buzele care
Așteaptă tremurând
Sărutul adormit
Dincolo de gândul
Ce privește uimit
Ploaia ce îmi
Mângâie sufletul
Ce-atinge clapele
tăcerii, trăind
Fredonând
Muzica iubirii
Ce străbate zarea
Și cuprinde marea
Primăverilor înnebunite
De parfumul dragostei
Dintâi.

Iubite, știi?

 

Iubite

Se ofilește iubirea, iubite, știi?
N-ai vrut licoare veșnică să-i fii.
I-ai lăsat inima să cadă în abis
Și sufletul să piardă și ultimul vis.

Un strop de fericire ei i-ar trebui.
De un sărut fierbinte, pe frunza verde-gălbui,
Iubirea ar avea nevoie, la viață să revină,
În inima ce răvnește una cu a ta să devină.

Iubite, de ce în amintire tu te-ai prefăcut?
De ce îmi bântui visele cuminți?
În sufletu-mi durerea lăcaș și-a făcut,
Nu ascultă de ale mele fierbinți rugăminți.

Iubite, știi, peronul vieții e acum, pustiu.
Doar zorii dimineții îl mai luminează.
Salvare n-am putut să-i fiu,
Mormânt îi e iubirii care se dă vitează.

Se luptă cu moartea,
În fiecare zi, aceasta sentința îi semnează.

Adio

Adio frunză bătută de vânt
Bun venit vis sângerând
Anotimp dezbrăcat de dorințe vii
Te aștept de mult să-mi oferi
Cheia bătrânului oraș
Care înghite necontenit
Îndrăgostiți începători
Experți ai singurătății
Ce se pierd prin labirintul trăirii divine
Când Dumnezeu le pune dragostea în inimă
Iar iubirea le devine și lună, și soare
Și pământ, și apă, și aer.

Adio Frunza

Adio surâs al stelelor târzii
Bun venit glas ce se pierde în noapte
Bun venit lacrimă ce regretă apusul
Codrilor complici ai iubirilor mari.

Adio gând străin ce-mi cutreiera visul
Adio, ne vom revedea dincolo
De ceața ce-mi împiedică pasul
Să atingă calea spre iubirea eternă
A sufletelor care niciodată nu mor.

Limba mea română

Limbă dulce, limbă străveche,
Îmi ești rugă, îmi ești cânt,
Îmi ești grai fără pereche,
Ești al vieții dar prea sfânt.

Limba romana

Limba mea cea strămoșească,
Limbă cu gust dulce de miere,
Ai făcut poeții în vers să te slăvească,
Iar cuvântul tău a devenit o caldă mângâiere.

Graiul meu sfânt românesc,
Azi te-așez în al meu vers.
Sufletul cu al tău cuvânt mi-l hrănesc,
Iubirea pentru tine în poezie o revărs.

Limba mea română, tu n-ai seamăn!
Te port în inimă de când stăteam în leagăn,
Iar din vocea mamei răsuna duios
Un cântec atât de frumos.