Când sufletul începe a se deschide, din el ies gânduri care încep a țese litere și astfel, iau naștere cuvinte, care se-așază rând pe rând, făurind poezii.
Dimineți dezgolite de sens Țipă în ființa timpului rănit De cuvintele ieșite din călimara Adăpost al literelor veșnic treze. În liniștea mormântală a copacilor Ce-și petrec pe ultimul drum frunzele, Un suflet pictează versuri...
Și-a uitat iubirea clipele cu noi, A șters amintirea viselor în doi, Flăcără-i acum într-o altă toamnă, Pată arămie pe frunza lipsită de vină. Aș vrea să o strig, să-i aud iar glasul, Nu...
Se zbate secunda în foșnet ruginiu, resemnat, O aud, e un strop de viață pe un drum auriu, Răsuflarea îi rămâne în urma pașilor nedumeriți De lacrima ramurilor cu trupul de timp dezgolit. Destinul...
Pe strada umezită a inimii s-aud pași înfrunziți de taine, Adâncuri de vină dintr-o lume străină ating caldarâmul, Miroase a viață cuprinsă de o singurătate nedefinită, E un timp albastru îndrăgostit de o liniște...
De ce nu poate fi viața o simțire din care chiciurii gândirii se opresc din a vorbi? În stânga se-aud tornade în dreapta un bolid accelerează Înainte şi înapoi oile behăie şi-apoi rumegă....
