Poezii
Când sufletul începe a se deschide, din el ies gânduri care încep a țese litere și astfel, iau naștere cuvinte, care se-așază rând pe rând, făurind poezii.
Dimineți dezgolite de sens
Dimineți dezgolite de sens
Țipă în ființa timpului rănit
De cuvintele ieșite din călimara
Adăpost al literelor veșnic treze.
În liniștea mormântală a copacilor
Ce-și petrec pe ultimul drum frunzele,
Un suflet pictează versuri cu cerneala gândului,
Ascultând simfonia vieții la radioul zilei,
Pe frecvența clipelor ce se vor pline de-nțeles.
Dimineți dezgolite de sens
Ascultă discursul clipelor
Și respiră aerul proaspăt
Al vorbelor creatoare de rost
Într-o lume ce-și caută menirea.
Și-a uitat iubirea
Și-a uitat iubirea clipele cu noi,
A șters amintirea viselor în doi,
Flăcără-i acum într-o altă toamnă,
Pată arămie pe frunza lipsită de vină.
Aș vrea să o strig, să-i aud iar glasul,
Nu m-aude însă, e-ntr-o altă inimă,
Trăiește-n tăcere alintându-și visul,
Neștindu-mi dorul prefăcut în rimă.
A trecut și timpul, a plecat departe,
Vântul abia suflă, risipind durerea,
Ceasul bate gongul, clipa mă desparte
De fiorul dulce ce-l simte doar marea.
Și-a uitat iubirea clipele cu noi,
A șters amintirea ochilor căprui,
E o urmă doar, a unor pași goi
Rătăcind prin versuri albăstrui.