Acum

Acum

Acum, când iarna umblă pe drumurile mele
Și-mi șterge de pe inimă, încet, câte un dor,
Îmi simt sufletul zvâcnind în versurile mele
Ca valurile la prima întâlnire cu țărmul lor.
Acum, când anotimpurile nu mai sunt ce-au fost,
Când iubirile de altădată se pierd de timpul lor,
Pictez pe-o foaie albă de hârtie al meu rost
Și simt cum pot, oricând, să dau sens orelor.
Acum, când arde-n mine un foc mocnit,
Mă furișez în poezia ce îmi este casă
Și îmi ascund în ea cuvântul izbucnit
Din inima ce și-a dorit să fie înțeleasă.
Și dor cuvintele ce iau ființă în poezie,
Le-așez, timid, sperând la viață lungă,
E timpul lor, chiar de-i vremea târzie,
Le simt trăind, le-aud glasul cum strigă.
Pictez cuvinte pe care tot mai mult le-ador,
De mână merg cu viața, călcându-i urmele,
Acum, când iarna umblă pe drumurile mele
Și-mi șterge de pe inimă, încet, câte un dor.
Dimineți Dezgolite

Dimineți dezgolite de sens

Dimineți dezgolite de sens
Țipă în ființa timpului rănit
De cuvintele ieșite din călimara
Adăpost al literelor veșnic treze.

În liniștea mormântală a copacilor
Ce-și petrec pe ultimul drum frunzele,
Un suflet pictează versuri cu cerneala gândului,
Ascultând simfonia vieții la radioul zilei,
Pe frecvența clipelor ce se vor pline de-nțeles.

Dimineți dezgolite de sens
Ascultă discursul clipelor
Și respiră aerul proaspăt
Al vorbelor creatoare de rost
Într-o lume ce-și caută menirea.

Și-A Uitat Iubirea

Și-a uitat iubirea

Și-a uitat iubirea clipele cu noi,
A șters amintirea viselor în doi,
Flăcără-i acum într-o altă toamnă,
Pată arămie pe frunza lipsită de vină.

Aș vrea să o strig, să-i aud iar glasul,
Nu m-aude însă, e-ntr-o altă inimă,
Trăiește-n tăcere alintându-și visul,
Neștindu-mi dorul prefăcut în rimă.

A trecut și timpul, a plecat departe,
Vântul abia suflă, risipind durerea,
Ceasul bate gongul, clipa mă desparte
De fiorul dulce ce-l simte doar marea.

Și-a uitat iubirea clipele cu noi,
A șters amintirea ochilor căprui,
E o urmă doar, a unor pași goi
Rătăcind prin versuri albăstrui.

Timp De Noiembrie

Timp de noiembrie

Se zbate secunda în foșnet ruginiu, resemnat,
O aud, e un strop de viață pe un drum auriu,
Răsuflarea îi rămâne în urma pașilor nedumeriți
De lacrima ramurilor cu trupul de timp dezgolit.
Destinul îmbracă natura în vise spulberate,
Totu-i trist! Cuvintele nu-s! Frunza e toată o rană,
Neputința e-o ploaie de toamnă,
Eu sunt ființa ce urmează raza de lumină nedefinită,
Prin anotimp răstignit de copaci pătimind,
Într-o zi oarecare, dintr-un timp de noiembrie.
Strada Umezită A Inimii

Strada umezită a inimii

Pe strada umezită a inimii s-aud pași înfrunziți de taine,
Adâncuri de vină dintr-o lume străină ating caldarâmul,
Miroase a viață cuprinsă de o singurătate nedefinită,
E un timp albastru îndrăgostit de o liniște albă.
În privirea de cleștar a efemerității dansează o secundă,
Cu un cuvânt bătrân, ce n-a stat vreodată la tribuna buzelor,
Clipa târzie se agită de pe margini, bătând din palmele roase de așteptare,
Îi este frig și sete, și dor, și foame de acea iubire ce naște ploi reminescente.
Pe strada umezită a inimii
Plouă cu umbre ale unei iubiri ucise de cuvinte,
Plouă sublim, stropi mari dau iubirii un ultim onor.