Oameni

Oameni

Omul este un adevărat artist care, prin tot ceea ce face, transformă viaţa într-o artă. Omul lucrează în permanență pentru viitorul său. El face astăzi ceea ce altul nu face, pentru ca mâine să poată trăi cum alţii nu pot.
Nu contează ce face atâta timp cât nu îi afectează pe ceilalţi din jurul său. Important e să facă ceva pentru ca mâine să poată trăi aşa cum îşi doreşte. Şi dacă nu reuşeşte să creeze ceea ce şi-a propus, nu trebuie să renunţe şi să-şi piardă speranţa. Trebuie să continue ceea ce şi-a pus în plan să facă. Şi dacă soarta îl va ajuta, va reuşi.
Viața este o artă grea, dar frumoasă. Este cea care îţi poate aduce satisfacţii enorme dacă ştii cum să mergi pe drumul ei. Este o aventură splendidă dar dificilă, pe parcursul căreia întâlnim fel de fel oameni care ne ajută să ne dăm seama care ne este menirea.
Există oameni care merg foarte puţin alături de noi, dar, atât cât merg, ne ajută să înţelegem că nu contează cât de greu e drumul, contează şansa pe care viaţa ţi-o dă pentru a-l putea continua.
Există oameni care merg alături noi doar cât să ne dăm seama ce ne dorim cu adevărat în viaţă, iar apoi fiecare o ia pe drumul lui. Tot ei ne arată cât de frumoasă este viaţa dacă ai norocul să întâlneşti oameni al căror suflet rezonează cu al tău.
Există oameni pe care îi întâlnim la un moment dat în drumul nostru, deoarece viaţa ni-i scoate în cale pentru a ne indica cărarea ce o avem de urmat, ca noi să nu ne rătăcim, apoi drumurile noastre încetează să se mai intersecteze.
Însă, indiferent de oamenii pe care îi întâlnim în marea noastră aventură, indiferent cât merg alături de noi, ne oferă o lecţie de viaţă….

Fragment dintr-un vis… Conversație cu viața.

 

Suflet fără nume

Suflet fara nume

Azi sunt neliniște.
Azi sunt furtună născută din ochii ce ți-ai privit chipul pierdut printre valurile mării de dorințe infinite.
Pașii atingeau nisipul, privirea îți umbla aiurea, rătăcită prin gânduri. Să fi fost oare despre mine? Nu. Doar iluzii îmi învăluie misteriosul gând. 
Nu. Gândul îți este tăcere. Gândul îți este o notă muzicală așezată pe un portativ aflat în mâinile unui suflet necunoscut.
Nu mă întreba de ce, dar aș vrea să-l cunosc.
Să-i aflu privirea ce-ți mângâie chipul când zorii îți spun bună dimineața.
Nu-mi respinge cuvântul ce lăcrimează pe foaie. Nu-i șterge lacrima când o vei găsi. E a iubirii ce-n suflet te poartă.
Te las s-o furi, batistă a inimii tale să devină. Te-ndemn să o păstrezi înăuntrul tău și să o prețuiești. Să știi, ea este o comoară.
Mărturisesc. Probabil sufletul ar fi devenit întuneric, dacă nu ar fi ajuns cuvântul în inima mea.
Acum el este doar lumină, izvor ce îmi mângâie ființa.
Azi sunt neliniște. Da, recunosc.
Pustiul ascuns în trupu-mi firav aleargă prin ploaia de iubire ce cântă o simfonie. E-o dulce melodie. Nu o auzi, dar este pentru tine.
Nici versul nu-mi dă pace azi. Grăbit se așază pe hârtie, ținând de mână, strâns, ale sale rime cuminți. Și strofă după strofă, iubirea devine poezie, închinată ție…
…Suflet fără nume, răpit de vântul ce-mi flutură steagul singurătății. 

Amintiri

 

Amintiri

Erai umbra unui copac renăscut ce-și întindea brațele să-mi cuprindă dorința, care era și ea o umbră a unui labirint întunecat de ploi. Am vrut să mă împrietenesc cu ea. Să-i vorbesc, dar mi-am amintit că umbrele nu vorbesc. Sau dacă vorbesc, noi nu le înțelegem. Limbajul lor nu are nicio logică.
Dacă umbrele ar putea vorbi, oare ce mi-ar spune? Ar avea vorbele lor mai multă logică decât lipsa ta de timp? Probabil că da. Probabil totul are logică în afară de lipsa de timp.
Chiar și timpul în viața care trece prin noi este logic. Chiar și furtul secundelor este logic. Dacă nu le-ar fura, viața nu s-ar scurge, iar moartea nu și-ar face simțită prezența. Suntem datori să cunoaștem și moartea, acea viață a sufletului dintr-un alt plan, nu profan.
E atâta frumusețe în jurul meu și atâta dorință în trupu-mi se zbate. Vrea să cunoască neprevăzutul pe care până acum nu l-a văzut. N-ai vrut să i-l arăți. Mi-ai lăsat inima să-mi joace feste și visul încă viu, mi-ai lăsat sufletul să se transforme în meșterul Manole și să-ți zidească în el umbra.
Așa ai devenit umbra oricărui gând, oricărui cotlon. Te privesc introspectiv și dorința în mine devine o fiară ce-și scoate colții să-ți sfâșâie chipul, să moară blestemul, să se scurgă din el viața profană.
Merg pe strada cufundată într-o tăcere stranie. Cândva și tăcerea îmi era cunoscută, acum și ea s-a schimbat, a îmbătrânit și glasul ei a amuțit. Acum, tăcerea nu-mi mai spune nimic. Și nici calea pe care am mers odată împreună.
Timpul i-a furat și ei tinerețea. Acum, pe strada numita Iubire, se plimbă doar ploaia, întinzându-și obosită aripile pe caldarâmul singuratic. M-am îndreptat spre ea și ne-am îmbrățisat ca doi doi iubiți ce abia s-au regăsit. M-am așezat pe o bancă și am lăsat-o să-mi aline sufletul, să-i șteargă lacrimile cu a sa batistă dantelată.
Sunt un străin în ploaie, pe strada numită Iubire, ce și-a schimbat înfățișarea. Ea nu mai are chipul tău, ci al vieții ce-mi surâde timid, încercând să mă facă să uit că n-ai avut timp să-ți amintești că noi doi cândva ne-am iubit. Inspir trăirea ei, mă îmbăt cu prospețimea sa și retrăiesc de mână cu ploaia clipele de iubire pe care cândva le-am trăit pe o stradă pe care nici umbra ta nu a mai rezistat și a murit.

Spovedanie

Cântă cocorii. De undeva, din depărtare, se aude glasul lor strident. E un tril trist. Îl ascult îmbrăcată în clipe, savurând o ceașcă de ceai de secunde efemere. E fierbinte și dulce. Are un parfum atât de îmbietor! Mă surprinde. Îl beau încet, strop cu strop, nu vreau să se termine.

Cu fiecare picătură ce-mi mângâie sufletul, pendulul sună a pustiu. Trec prin timp privind în urmă, inima îmi joacă feste. Bate, dar nu-i înțeleg bătaia scadată. În urmă e doar un deșert de cuvinte ce-mi arde pasul care-l calcă cu încăpățânare. Inima spune, gândul n-ascultă, totu-i un haos de simțiri.

Vântul se zbate. Dorul aleargă să mă cuprindă. Eu fug, căci nu vreau să m-ajungă. Vărs ceaiul, pierd secundele. Mi-e frig. Fereastra vieții e deschisă. Prin ea intră un vis cam rece. L-am văzut printre neprevăzut, dar nu-l bag în seamă.

Mă îndrept spre neuitare, m-ascund prin prezent, trăiesc momentul, aleg mătăsuri fine de clipe actuale. Mă las cuprinsă de un vârtej de senzații. Caut esența, răscolind prin sens.

O pierd din vedere printre trecători de ocazie. Sunt vânzători ambulanți de (ne)înțelesuri. Mă rătăcesc prin talcioc. Mă uit după înțelesuri,  vreau să găsesc esența. Mi se oferă cuvinte fine. Surâd. Au chip frumos. Sufletul oare cum le este? Se lasă tăcerea. Îmi ies în față (ne)înțelesurile. La mine se uită furioase. E un tablou trist, dar îl accept, căci dincolo de ele văd înțelesurile pe care le căutăm de atâta vreme.

Plec. Sunt urmărită. Privesc în urmă cu teamă. Răsuflu ușurată. Sunt gândurile. Fac pași mărunți, dar siguri. Vor numaidecât să mă ajungă.

Spovedanie de ganduri

Mă opresc. Le aștept. Le dau ocazia să-mi spună ce vor. Îmi șoptesc. Vor să devină litere. Se vor scrise. Vor să înceapă să trăiască. Nu vor să mai fie omise.  Le îmbrățișez strâns. Nu pot să le refuz. Le-așez în fața mea. Nu vreau să mă pierd printre ele, nici ele să piardă printre ai mei pași.

Sunt gălăgioase. Le fac semn să tacă. Nu vreau ca nimeni să le-audă deocamdată. Vor deveni litere, le voi îmbrăca în poveste…rând pe rând…dar când…nu știu.

Vor zâmbi mândre, de mine vor vorbi tare și răspicat. Eu le voi privi dintr-un colț de viață. Voi trăi momentul îmbrăcată în clipe, cu o ceașcă de ceai de secunde efemere. Și voi scrie. În sfârșit îmi voi face cunoscute gândurile care m-au urmat prin viață.

Se vor auzi. Le voi îmbrăca într-o altfel de poveste. Lei voi amesteca printre trecătorii dintr-o poveste cu un altfel de parfum, unul de existența neefemeră.

Le scriu deja. Devin amănunte deloc mărunte. Sunt cât un munte. Vor să se înfrunte fără să se încrunte. Calme, liniște merg la spovedanie. Senine vorbesc despre o ființă ce caută esența într-un ceașcă de ceai de secunde, mult prea mică pentru pofta ei mare.

Se pare că nu o vede în infima secundă rămasă undeva suspendată pe ceașcă. Și timpul trece, și viața și-o trăiește…secundă cu secundă. Inima bate, esența și-o zărește…e sens în toate.

 

 

 

Gândiri aprinse de eternități râvnite

Păduri flămânde de eternități dorite în visul de-o noapte i se arată o clipă. E lună plină. Sunt lacrimi de argint care se scurg dintr-un suflet rănit ce-și scoase rana cu fir de secunde adunate dintr-o mare de gândiri fără șoapte.

O floare fără vină dintr-un amurg plin de suspine, își scutură petalele naive, de ploaia rece a norilor furioși, ce seamănă în inimă furtună. E-o lume mare. E miros de trădare pe cărările cu  frunze mângâiate de pleoape din care încet picură rouă nouă. Timpul se scurge. Ploaia tot curge. Muzica se aude. Furtuna tot cântă un cântec ce înfioară pământul pe care calcă gândul speriat de ea.

Se scutură creanga din ea de teama de vis pierdut în ceață. Copacul se înalță semeț. E verde și  nu pierde clipa de viață de care se agață. Atinge eternități răvnite și îi zâmbește ironic privind cerul senin. O lacrimă i se prelinge pe obrazul când cald, când rece.

I se agită pasul prin păduri (ne)sătule, îi plânge sufletul după visuri răpite de timpul răvășit și cam grăbit. Litera îi tremură de frică. Nu vrea să moară. Gustul amar al sfârșitului nu-i pentru ea. Cuvântul o așteaptă. Transpiră. Stropi de sudoare pe frunte i se așază.

Gândirile se ceartă. Scântei ies. Focul se (re)aprinde. Să-l stingă ar vrea. Dar valul trece și lupii urlă a pustiu.  Fluturii zboară din crâng în crâng…pulbere de speranță în foc aruncă și îl mențin.

Mioarele umblă. Totul e straniu. Luna nu doarme. Steaua strălucește. Povestea singură se scrie.  Cerul o privește și o lacrimă încet varsă. Lumină se face prin ceața deasă. Codrul în suflet răsună. Verde, veșnic…

Tăcerea își vorbește. Doar ea se înțelege. Povestea înaintează într-o lume vitează. Litera de zvor muncește, croiește încet, dar sigur, cuvinte care să o reprezinte.

Sunt spectator pur întâmplător. Asist la un spectacol uimitor. Stau într-un colț ferit de furtună. Mie noaptea mi se arată blândă, tăcută, fără de cuvinte, fără ploi sau gândiri din care ies scântei.

Pădurile sunt departe. Copacul verde de acasă își trăiește anotimpul în timpul visului meu ce s-ar hrăni și el din eternități pierdute prin vremuri demult trecute.

Privesc luna. Caut răspunsuri la întrebări fără sens. Strălucește. Plină, mare și mândră. Tăcere. Ignoranță totală. Cine e ea? Cine sunt eu? O lună. Un om. Două entități diferite, dar care apar și dispar…când li se dispune.

O zi. O noapte. O poveste scrisă și rescrisă de un om nou sub o lună nouă. Un spectacol diferit, cu alți actori. Noi întrebări. Noi căutari. Aceleași dorințe ascunse. Aceleași eternități râvnite. Aceeași viață cu un altfel de chip, la fel de trist, la fel de flămând, căci n-a primit încă clipa eternă.

Timpul privește și râde. Zboară și-și rostește discursul sec și rece. Pe scenă e foială. Se urcă și se coboară. Mă uit la ceas. Tristețea mă-nfioară. Am mai pierdut o clipă. S-a scurs râvnind la lucruri fără sens. Gândul mi se trezește. Refuză să mai stea în colț și să privească un spectacol dezolant.

Gândiri aprinse-eternitati râvnite

Ia litera în palmă, îi surâde și o pune la treabă. Cuvintele iau naștere. O nouă poveste, povestea mea se scrie. Inima bate, sufletul cântă, ochii privesc mulțumiți. Da, timpul zboară. Da, clipa mi-o fură. Da, eternitatea e-o dorință. E un vis îndeplinit într-o altă lume, alt timp. Aici, printre păduri flâmânde, sub copacul verde, veșnic, rămân cuvinte ce pot gusta în locul meu din mult râvnita eternitate pământeană.