Dans al regăsirii cu iubirea

 

Dans

Pleacă în călătorie visele. Mă poartă printre rânduri curcubeice, pe un tărâm necunoscut și mie. Se rup lanțurile vieții, zboară anii tinereții. Se înalță tot mai sus, se ofilesc clipele mele, mi-e atât de dor de ele.
Privesc cum răsăritul îmbrățișează asfințitul, cum tălpile cântă o simfonie a pașilor prin timpul ce le poartă în direcția chipului fără infinit.
Luna îmi mângâie ființa, sufletul-mi curge strop de lumină, gându-mi cunună de stele poartă, se simte ca o Sânziană a nopților mele.
Mi-e frigul din inimă curtat de fiori îndrăzneți ai iubirii. Uitarea se contopește cu amintirea și frigul devine foc al risipirii.
Mă poartă visul pe brațele sale, călătoresc prin timp răstignit într-o primăvară cu haine de gală.
În parfum de lăcrămioare condeiul scrie o poezie, căutând printre crengi de dorințe chipul iubirii să-l descrie.
Mă înfioară clipa regăsirii. În oglinda de chillimbar a privirii sale sunt nimfă a trăirii supreme.
Inspir și expir aromă de amor, gust din fructul pasiunii proaspăt copt.
Sting focul ce-mi arde dorința și aștept în a mea tăcere de cleștar ca răsăritul să îmbrățișeze asfințitul.
Mă scald în izvorul lunii cu chipul ce-mi îmbrățișează visele, ascult simfonia pașilor cântată de tălpile tremurânde și simt cum mi se înfioară ființa în dansul regăsirii cu iubirea.

Pleacă în călătorie visele,
Mă prind într-un dans al regăsirii cu iubirea.

Nu știu…așa să fie oare?

 

 

Nu Știu

pixabay.com

O fi oare zâmbetul candid al soarelui o renaștere a iubirii

Ascunse până acum printre norii negri ai Zeului Uitării?

O fi oare adierea de vânt o naștere subită

A unui inevitabil adio spus orgoliului nemăsurat

Al sufletului ce odată s-a scufundat în propria dezamăgire?

Nu știu…răspunse inima îmbrățișând speranța

În așteptarea iubirii…

Nu am habar ce va să fie…

Dar știu că eu cât îmi este dat să bat în tine

Voi privi soarele în fiecare dimineață

Și voi spera într-o renaștere a iubirii.

Mă voi ruga-n tăcere la o naștere

A unui nou început sub cerul senin

Lipsit de nori, scăldat doar de raze

Ce mândre dansează sub o ploaie

Ce cerne visuri cărunte,

Pregătite să înfrunte,

Vijelii ce nu iartă

Trădarea timpului ce a trecut

Fără să spună vreun cuvânt.

O fi oare vremea iubirii renăscute

Din cenușa reaprinsă de fiorul

Dragostei dintâi?

Întrebări confuze se zbat într-un

Inevitabil ocean de neînțelesuri.

Eu atunci tac

Și urmez acea singură cale…

Zeul Uitării îmi zâmbește ironic:

Ai văzut că tot lângă e mai bine?

Nu știu…așa să fie oare?


Cuvintele de luni au trecut…gândurile mele s-au pierdut pe drum…dar s-au regăsit și s-au adunat. Eu le-am prefăcut în cuvinte jucându-mă cu renaștere, naștere, inevitabil. Voi vă puteți juca săptamâna aceasta cu: pasăre, început, izvor. Spor la scris! Ieri a avut spor Dana care a scris despre:

Râsul sălbatic al hienelor

Fantoma îndrăgostită

Fantoma

Timpul a prins în lanțurile zborului prelung, iubirea.

În privirea-i întunecată se simte disperarea.

Ar vrea să strige că o doare,

Că vrea să trăiască cu ardoare,

Că nu îi trebuie avere,

Poate doar o bucată de pâine cu miere

Și un pahar de apă vie,

Puterea să îi revie,

Să rupă lanțurile ce îi răpesc libertatea de a simți fiorul

Vieții cum îi alintă trupul firav,

Lipsit de vlagă.

Ce ironie, iubirea în agonie

Privește și vede alergând

Pe câmpul mustind de lacrimi arzând,

O fantomă îndrăgostită, plângând.

Inima i se strânge deodată,

Se recunoaște în trupul de fum

Ce cutreieră lumea, dorind ca cineva,

De undeva, să o observe cândva…

Cine știe… Poate da… Poate nu…

Poate viața nu s-a sfârșit,

Poate încă mai are multe de trăit

Poate într-o zi, timpul și el va iubi,

Și cuprins de focul reaprins al iubirii,

Va scoate din al său cufăr secret,

Cheia libertății,

Iar iubirea, veșnica fantomă îndrăgostită,

Va străluci în privirea femeii ce va cunoaște fericirea…

Într-un timp rămas fără aripi.

Trubadurul de pe strada lipsită de pași

Bate gongul, clipa-n suflet plânge. Pe o strada părăsită de pași, nu se vede, dar se aude în singurătatea trăirii, muzica iubirii. Într-un colț, stă stingher, pe gânduri pierdut, un trubadur. Îl ascult, e-o minune, fără nume.

Trubadurul

Sursă foto:www.artmajeur.com

E un strig mut ce-mi zice să-l ascult. Mă opresc din visare, merg pe a sa cale să dezleg misterul singurătății ce pare că leac are.

Mă apropii de acel trubadur, vreau să-l descopăr, să-i văd chipul de vânt mângâiat. Dau să plec, dar de mine se prinde un condei și-o hârtie. Îmi șoptesc:

– Ia-ne cu tine!

Cu mirare privesc acele banale obiecte, dar tac și le iau mine.

Îi zic gândului:

– Ce vor astea de la mine?

– Hmm…nu știi? mă întreabă gândul și dispare-n ceață.

Nu îl înțeleg, dar curiozitatea mă îndeamnă să urmez muzica ce se aude de undeva…de pe strada  părăsită de pași și de viață, dar totuși plină de ea.

La un moment dat…aud pe lângă mine niște șoapte blânde.

– Pe noi de ne vei folosi, rostul în viață ți-l vei găsi. Pe drumul vieții de vei merge, adunând fâșii de iubire ce te-nvăluie și-ți permit să te bucuri de sărutul fiecărui anotimp ce nu vine niciodată prea târziu, vei găsi împlinirea.

Plec la drum zâmbind, urmărind cu privirea strada cea pustie unde-și duce veacul trubadurul trist.

Drumul nu-i ușor, gândul nu m-ajută. Sufletu-mi suspină, muzica mă cheamă să mă prind în dans. Rătăciți mi-s ochii, caută în zare trubadurul trist și vioara sa.

Mare-mi fu mirarea să văd într-un colț, răsuflând agale, sufletu-mi cântând gândului ce-l credeam pierdut.

De el mă apropii. Vreau să îi vorbesc. Buzele-mi atinge cu lacrimi fierbinți.

– Taci, tu doar ascultă și prefă-te-n clipă, să-n înțelegi singurătatea trăirii prin muzica iubirii.

Tac, mă prefac în clipă. Partener mi-e timpul. Minunat e dansul clipei ce brusc înțelege că:

Viața-i încântare,

Muzica e-n suflet,

Sufletul e în muzica,

Muzica e în mine,

O aud, știu bine,

Mereu îmi vorbește,

O ascult și scriu

Cu condeiul pe hârtie,

Gânduri nerostite până acum.

Din al său colț de stradă, trubadurul îmi zâmbește fericit că am auzit în singurătatea trării, muzica iubirii care mi-a permis să mă joc în scris cu gândul din vis niciodată scris.

PS: Căutând trubadurul de pe strada lipsită de pași am dat startul Cuvintelor de luni, un îndemn oferit tuturor de a vă juca cu cuvintele M-am prins în dans, lăsându-mă fermecată de muzica din sufletul meu și m-am jucat cu: dans, mirare, muzică.

Vă invit să citiți alte articole participante:

 

Oameni

Oameni

Omul este un adevărat artist care, prin tot ceea ce face, transformă viaţa într-o artă. Omul lucrează în permanență pentru viitorul său. El face astăzi ceea ce altul nu face, pentru ca mâine să poată trăi cum alţii nu pot.
Nu contează ce face atâta timp cât nu îi afectează pe ceilalţi din jurul său. Important e să facă ceva pentru ca mâine să poată trăi aşa cum îşi doreşte. Şi dacă nu reuşeşte să creeze ceea ce şi-a propus, nu trebuie să renunţe şi să-şi piardă speranţa. Trebuie să continue ceea ce şi-a pus în plan să facă. Şi dacă soarta îl va ajuta, va reuşi.
Viața este o artă grea, dar frumoasă. Este cea care îţi poate aduce satisfacţii enorme dacă ştii cum să mergi pe drumul ei. Este o aventură splendidă dar dificilă, pe parcursul căreia întâlnim fel de fel oameni care ne ajută să ne dăm seama care ne este menirea.
Există oameni care merg foarte puţin alături de noi, dar, atât cât merg, ne ajută să înţelegem că nu contează cât de greu e drumul, contează şansa pe care viaţa ţi-o dă pentru a-l putea continua.
Există oameni care merg alături noi doar cât să ne dăm seama ce ne dorim cu adevărat în viaţă, iar apoi fiecare o ia pe drumul lui. Tot ei ne arată cât de frumoasă este viaţa dacă ai norocul să întâlneşti oameni al căror suflet rezonează cu al tău.
Există oameni pe care îi întâlnim la un moment dat în drumul nostru, deoarece viaţa ni-i scoate în cale pentru a ne indica cărarea ce o avem de urmat, ca noi să nu ne rătăcim, apoi drumurile noastre încetează să se mai intersecteze.
Însă, indiferent de oamenii pe care îi întâlnim în marea noastră aventură, indiferent cât merg alături de noi, ne oferă o lecţie de viaţă….

Fragment dintr-un vis… Conversație cu viața.