O nouă zi, o nouă primăvară

E o nouă zi. O nouă primăvară. Un nou parfum de salcâm. Unii oameni A fac amiaza, alți oameni B muncesc mai mult sau mai puțin cu spor. Eu alerg de la un om la altul. Sunt o bătaie obosită de inimă, o răsuflare invizibilă intretăiată. Borboane mari de transpirație mi se formează pe frunte, le șterg rapid, nu-i vreme de stat.
Fac cunoștință cu unii oameni A, îmi iau la revedere de la unii oameni B. Sunt numai treabă.
E oare o lipsă de bun simț dacă spun că sunt plină de mine? Bănuiesc că nu e normal ca viața să fie plină de viață când unii oameni.. poate C strigă după mine disperați rugând soarta să nu mă trimită în altă parte.
Recunosc, îmi este foarte greu. Nu-mi plac despărțirile, dar nu am încotro. Tot mie îmi revine misiunea ingrată de a spune „Adio”.
Dar să revenim la subiectul acestei misive. Probabil nu te așteptai să îți răspund. Ce-i drept, nici eu nu am crezut că vei avea curajul să îmi scrii. Mă bucur că ai făcut-o.
Mă bucur că vrei să vorbim. Aș putea spune că mă simt onorată fiindcă m-ai ales pe mine ca parteneră de discuție.
Nu înțeleg de ce ai crezut că îmi lipsește curajul. Am mai mult curaj decât crezi. Nu sunt o lașă. Dacă aș fi, te-aș lăsa baltă. E drept, va veni o vreme când ne vom despărți, dar asta nu depinde de mine.
Știi și tu foarte bine cum e să ai șef. Ordinul șefului nu se discută, se execută.
În fine, îmi spui că vrei anumite lucruri. Tu nu ți-ai dat seama, fie ai scris prin prisma furiei, dar m-ai rănit. Cuvintele tale au înfipt în mine un pumnal, fără milă.
Iți scriu cu rana sângerândă, cu lacrimile înecate în tristețe. Pentru a obține tot ceea ce vrei, eu nu trebuie să fac nimic. Tu și semenii tăi trebuie să faceți un singur lucru, să mă iubiți.
Iubirea rezolvă totul. Iubindu-mă îmi vei simți mângâierea. Iubind-mă îmi vei simți răsuflarea. Iubindu-mă oamenii îți sorbi cuvintele atunci când le vei vorbi despre mine.
Este atât de simplu. Iubirea rezolvă multe, de restul vei avea parte pe parcurs trăindu-mă cum îți este dat să o faci.
Admit. De-atâtea anotimpuri stau și te privesc și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul, de multe ori, anevoios.
Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant și mă uimești. Tu niciodată nu renunți.
Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba brusc cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.
Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.
Mă derutezi, iar asta nu îmi e pe plac. Când am impresia că
am reușit în final să te cunosc, mai faci câte o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm, secundă de secundă, fără oprire.
Cu forță mă lovești, vrând parcă knockout să mă faci, eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.
Sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?
Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie și să dansăm în pașii bucuriei. Este oare atât de greu?
Cu mult drag,
Viaţa

Un om A sau B

Un Om A sau B

E-o primăvară taciturnă. E un soare căzut în adormire. Sunt nori treziți de amintirea fericirii. Sunt un om A sau un om B decis să-ți scrie ție, răsuflare invizibilă, bătaie uneori regulată, alteori neregulată de inimă.
Nu știu exact de ce îți scriu. Nu știu nici ce vreau să aflu. Știu doar că amintirea zilei de azi trebuie să rămână cumva impregnată pe hârtie. Astfel, ziua de azi va exista în fiecare zi în care eu omul A sau omul B va găsi foaia de hârtie și-și va arunca ochii pe ea.
Cu siguranță știi că omul, curios din fire, nu poate rezista să nu-și arunce ochii peste zarea albastră sau peste tot ce îi apare în cale.
Poate ți se pare stranie decizia mea de a-ți scrie. Poate nici nu ai să bagi în seama misiva mea. Dar simt că această conversație nu mai poate fi amânată.
E în gândurile mele demult. E pregătită să se ia la întrecere cu tine. Vrea să afle până unde va ajunge. Ce va afla de la tine pe parcursul maratonului. Cum va schimba omul A sau omul B. Îl va schimba în bine? Îl va schimba în rău?
Îl va ajuta să se înțeleagă mai bine pe sine însuși sau pe semenii săi?
Până la proba contrarie, dă-mi voie să mă îndoiesc. Știi doar…dacă mă îndoiesc…cuget…deci exist.
Exist să ce? Exist să aștept neființa? Exist să merg pe urmele tale înghițe la ospățul de seară al clipelor?
Cred că știu de ce îți scriu. Vreau să descopăr dacă ai curaj să răspunzi frământărilor mele. Vreau să văd cum faci ca omul A sau B să îți soarbă cuvintele. Vreau să mă faci să aștept cu nerăbdare fiecare răsuflare. Să îți simt mângâierea când noaptea îmbracă clipa cu mantia lunii plină de stele, iar ziua îi spală chipul cu razele calde ale soarele ce stăpânește zarea.
Vreau să mă faci să te trăiesc printre virgule, printre rânduri, printre răni necicatrizate, printre iubiri ce nu vor să se desprindă de tine chiar dacă sângerează grav prin anotimpuri amnezice.
Vreau… vreau să vorbim…să îți aud glasul în tăcerea asurzitoare a foii conștiente că timpul o va îngălbeni, că trupul îi va deveni fragil…dar că tu, cumva, o vei ajuta să supraviețuiască peste veacuri…permițând… cumva ca Eu să devin Tu.. o răsuflare invizibilă a unei imagini formate în mintea unui om A sau B ce își va arunca ochii pe niște gânduri prefăcute în cuvinte într-o altă epocă… alt timp.

Ce spui? Vorbim?

Cu drag,
Un om… A sau B

Dans al regăsirii cu iubirea

 

Dans

Pleacă în călătorie visele. Mă poartă printre rânduri curcubeice, pe un tărâm necunoscut și mie. Se rup lanțurile vieții, zboară anii tinereții. Se înalță tot mai sus, se ofilesc clipele mele, mi-e atât de dor de ele.
Privesc cum răsăritul îmbrățișează asfințitul, cum tălpile cântă o simfonie a pașilor prin timpul ce le poartă în direcția chipului fără infinit.
Luna îmi mângâie ființa, sufletul-mi curge strop de lumină, gându-mi cunună de stele poartă, se simte ca o Sânziană a nopților mele.
Mi-e frigul din inimă curtat de fiori îndrăzneți ai iubirii. Uitarea se contopește cu amintirea și frigul devine foc al risipirii.
Mă poartă visul pe brațele sale, călătoresc prin timp răstignit într-o primăvară cu haine de gală.
În parfum de lăcrămioare condeiul scrie o poezie, căutând printre crengi de dorințe chipul iubirii să-l descrie.
Mă înfioară clipa regăsirii. În oglinda de chillimbar a privirii sale sunt nimfă a trăirii supreme.
Inspir și expir aromă de amor, gust din fructul pasiunii proaspăt copt.
Sting focul ce-mi arde dorința și aștept în a mea tăcere de cleștar ca răsăritul să îmbrățișeze asfințitul.
Mă scald în izvorul lunii cu chipul ce-mi îmbrățișează visele, ascult simfonia pașilor cântată de tălpile tremurânde și simt cum mi se înfioară ființa în dansul regăsirii cu iubirea.

Pleacă în călătorie visele,
Mă prind într-un dans al regăsirii cu iubirea.

Nu știu…așa să fie oare?

 

 

Nu Știu

pixabay.com

O fi oare zâmbetul candid al soarelui o renaștere a iubirii

Ascunse până acum printre norii negri ai Zeului Uitării?

O fi oare adierea de vânt o naștere subită

A unui inevitabil adio spus orgoliului nemăsurat

Al sufletului ce odată s-a scufundat în propria dezamăgire?

Nu știu…răspunse inima îmbrățișând speranța

În așteptarea iubirii…

Nu am habar ce va să fie…

Dar știu că eu cât îmi este dat să bat în tine

Voi privi soarele în fiecare dimineață

Și voi spera într-o renaștere a iubirii.

Mă voi ruga-n tăcere la o naștere

A unui nou început sub cerul senin

Lipsit de nori, scăldat doar de raze

Ce mândre dansează sub o ploaie

Ce cerne visuri cărunte,

Pregătite să înfrunte,

Vijelii ce nu iartă

Trădarea timpului ce a trecut

Fără să spună vreun cuvânt.

O fi oare vremea iubirii renăscute

Din cenușa reaprinsă de fiorul

Dragostei dintâi?

Întrebări confuze se zbat într-un

Inevitabil ocean de neînțelesuri.

Eu atunci tac

Și urmez acea singură cale…

Zeul Uitării îmi zâmbește ironic:

Ai văzut că tot lângă e mai bine?

Nu știu…așa să fie oare?


Cuvintele de luni au trecut…gândurile mele s-au pierdut pe drum…dar s-au regăsit și s-au adunat. Eu le-am prefăcut în cuvinte jucându-mă cu renaștere, naștere, inevitabil. Voi vă puteți juca săptamâna aceasta cu: pasăre, început, izvor. Spor la scris! Ieri a avut spor Dana care a scris despre:

Râsul sălbatic al hienelor

Fantoma îndrăgostită

Fantoma

Timpul a prins în lanțurile zborului prelung, iubirea.

În privirea-i întunecată se simte disperarea.

Ar vrea să strige că o doare,

Că vrea să trăiască cu ardoare,

Că nu îi trebuie avere,

Poate doar o bucată de pâine cu miere

Și un pahar de apă vie,

Puterea să îi revie,

Să rupă lanțurile ce îi răpesc libertatea de a simți fiorul

Vieții cum îi alintă trupul firav,

Lipsit de vlagă.

Ce ironie, iubirea în agonie

Privește și vede alergând

Pe câmpul mustind de lacrimi arzând,

O fantomă îndrăgostită, plângând.

Inima i se strânge deodată,

Se recunoaște în trupul de fum

Ce cutreieră lumea, dorind ca cineva,

De undeva, să o observe cândva…

Cine știe… Poate da… Poate nu…

Poate viața nu s-a sfârșit,

Poate încă mai are multe de trăit

Poate într-o zi, timpul și el va iubi,

Și cuprins de focul reaprins al iubirii,

Va scoate din al său cufăr secret,

Cheia libertății,

Iar iubirea, veșnica fantomă îndrăgostită,

Va străluci în privirea femeii ce va cunoaște fericirea…

Într-un timp rămas fără aripi.