Plouă

Plouă

Plouă. Lăcrimează cerul, mângâie pământul însetat de ea. E atâta liniște în zgomotul stropilor încât pot să ascult glasul ploii, de fapt, năduful vieții de dincolo de ea.
Tună. Norii se luptă în ring pentru un loc în fața soarelui. I-au răpit zâmbetul. Sunt extrem de mândri că au cucerit zarea și-au pictat-o în gri cenușiu.
Pământul face baie de aburi, deschizându-și larg brațele în fața ploii.
Eu îmi deschid sufletul în fața foii, la adăpostul gândurilor ce dau năvală. Nu comentez, le ascult. Cum aș putea oare să mă împotrivesc? Sunt ale vieții pe care o inspir și o expir. Trebuie să mă bucur, alții nu mai au cum…au plecat… Unde? Doar ei știu… poate într-o lume mai bună.
Sunt în spatele timpului. Îl privesc cum trece. Nu mă vede. De fapt, este posibil să mă vadă dar să nu îi pese.
Răsuflă din greu. Maratonul vieții îl cam obosește. Nu este un atlet foarte bun. Cu toate acestea, este foarte ambițios, nu se oprește. Hmm…mint. Mint frumos. Se oprește tocmai când omul nu vrea să se oprească. Își trage mereu răsuflarea numai când nu trebuie.
Absurd. Un timp absurd ce trăiește într-o nepăsare costumată în hainele ponosite ale bunăvoinței.
Viața, acest montagne-russe de trăiri, îngenunchează umilă în fața timpului, sărutându-i tălpile. O aberație. Timpul tot ii înghite secundele.
Dar nici eu mă las. I le recuperez și le ascund în cuvinte.
Și, deodată, întreaga ființă îmi e inundată de o putere inexplicabilă. Este incredibilă forța pe care au niște simple cuvinte izvorâte din gândurile umile ale unui biet muritor.
Înving timpul pe propriul teren și dau vieții un chip imuabil.
Viața îmi rămâne în inima cuvântului ce se odihnește de-a pururi pe foaie. Timpul aleargă. În urma lui ploaia s-a oprit. Cerul și-a șters pentru moment lacrimile. Totul e într-o expectativă puțin obositoare dar liniștitoare. Timpul nu mi-a aflat secretul. Și nici nu o va face.
Inteligența creatoare a omului depășește ambiția și determinarea timpului de a ne fura secundele, de a ne lăsa viața fără suflare în brațele pământului dornic, cu siguranță, de nemurire.
Picură pe foaie…varsă sufletul cuvinte…să simtă cumva pământul nemurirea.

 

Povestea

Povestea pictorului de cuvinte…povestea mea

A fost odată ca niciodată un gând mic dar curajos ce a avut un plan măreț, acela de a deveni pictor de cuvinte. Își dorea nespus să picteze cuvinte, să le vadă înșiruite pe foaia albă de hârtie.

Curajos din fire a îndrăznit să-și dezvăluie planul gândurilor din jurul său. Și ce să vezi, tare au mai râs gândurile mari de cel mic.

Primul a vorbit cel mai înțelept gând din lumea gândurilor, cel care analiza cu maturitate ideile celorlalte gânduri și le oferea cea mai bună soluție.

  • Îndrăzneață idee ai micului gând, dar ceea ce nu știi, fiindcă ești încă mic, este că ai nevoie întâi de talent, apoi de un plan, pentru a deveni pictor de cuvinte.
  • Am, răspunse micul gând.
  • Dacă ai, adu-mi dovadă. Adu-mi o lucrare de-a ta, iar eu am să te cred pe cuvânt.
  • Nu am. Știu doar că vreau să devin pictor de cuvinte. Vreau să văd cum cu penelul sufletului le dau dau viață. Vreau să văd cum privirea le strălucește de vitalitate.

Gândul înțelept se uită la gândul cel mic dar curajos și-i zâmbește oarecum sceptic. Știe că fără talent un asemenea plan era sortit eșecului. Dar cum nu vrea să-i strice inima celui mic, îi spune sfătos:

  • Exersează, Doar exersând îți vei putea scoate la lumină talentul. Începe o lucrare. După ce o finalizeazi, vino cu ea la mine.

Și zicând astea se făcu nevăzut. Obosise. Vorbise prea mult. Voia să mediteze asupra ideii micului gând. În sinea lui știa că acesta avea talent. Și el avuse talent, dar îi lipsise curajul… Regretase mereu că nu îndrăznise să picteze. Știa cât e de important să încerci. Este posibil să nu-ți iasă, dar trebuie să încerci. Dacă nu o faci apar regretele care îți sugrumă sufletul, lăsându-l aproape fără răsuflare.

Într-o zi de ianuarie, micul gând ia o foaie albă și începe să picteze ascultându-și glasul sufletului. Cuvintele se așezau atât de firesc pe foaie, încât ziceai că cel mic știa exact cum să le așeze.

De undeva, din umbra sufletului, gândul înțelept îl privea cu ochii săi de vultur și zâmbea. Știuse…intuiția sa îi spuse…cel mic avea să devină pictor de cuvinte. Și, deodată, simțind cum îl cuprind iar regretele, răsuflă adânc și caută prin cufărul prăfuit câteva idei scufundate într-un somn profund. Ia un penel și deschide colivia sufletului, să iasă cuvintele mii. Le lasă să simtă gustul libertății, așezându-le tacticos pe foaie.

Atunci a început povestea mea, a unui simplu om care trăiește în lumea cuvintelor. Le adun, le inspir, le expir. Sunt o parte din mine, sunt o parte din ele. Mă caut și mă regăsesc mereu printre ele. De ar fi să trăiesc fără ele, nu cred că aș putea. Fac parte din destinul meu. Le-am descoperit destul de târziu…dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Chinul tainelor

Simt că mă sufoc în compartiment. E foarte cald. Aș deschide geamul, dar nu îndrăznesc. Nu vreau să-i deranjez pe ceilalți. Pun cartea pe genunchi și închid ochii. Mi-ar prinde bine un pui de somn. În plus, timpul ar trece mai repede așa.

Încerc să adorm, dar îmi este imposibil. În ultimii ani am început să am mari probleme cu somnul. Nu mai dorm așa cum dormeam odată. Dacă e zgomot nu adorm sub nicio formă. Iar zgomot este din plin. Celor ieșiți pe culoar nu le mai tace gura. Unii comentează încontinuu despre situația dificilă din România, de lipsa locurile de muncă, de salariile mici… Alții, pentru a se da interesanți, vorbesc în italiană. Nu pot să-i suport pe cei care se prefac că nu mai știu limba română de când au plecat să lucreze în străinătate. Lângă mine cineva sforâie de mama focului.

Sunt conștientă că nu pot să adorm în aceste condiții. Prefer însă să stau cu ochii închiși. Îmi este mai bine așa, având în vedere starea puternică de moleșeală care m-a cuprins. Nici dacă aș vrea nu aș putea ține ochii deschiși.

Nu sufăr de claustrofobie, dar simt că nu mai am aer în acest spațiu. Simt că devine tot mai strâmt și asta îmi taie respirația. Ciudă senzație. Mă ia cu frisoane și toate gândurile neplăcute dau năvală.

Îmi vine să țip. Să scot din mine toate tainele. Să le înșir una lânga alta precum niște rufe pe sârmă. Să le las în bătaia luminii. Să le afle lumea. Mi se par atât de grele, încât simt că nu mai pot să le țin în mine.

Din acea seară nimic nu a mai fost la fel. Nu mai dorm așa cum dormeam înainte. Am mereu coșmaruri. Se pare că am început să vorbesc prin somn.

  Eu, o susținătoare înfocată a luptei contra fumatului, m-am apucat de fumat. Am ajuns la concluzia că țigările sunt singurele care mă calmează. Când tainele bat la ușa sufletului anunțându-mă că vor să iasă, le închid gura cu o țigară. Și tac. Nu au încotro.  

Aș fuma și acum o țigară dar mi-am uitat pachetul de țigări la Ana. Așa că am să-mi impun să rezist cu stoicism. De obicei, dacă îmi impun ceva reușesc. Trebuie, fiindcă nu îndrăznesc să-i cer o țigară tipei din compartiment. Nu suntem compatibile. Nu cred că noi două am putea fi vreodată prietene, dar în același timp îmi este milă de ea. Nu știu de ce.

    Pare o persoană cu sufletul ferecat cu zeci de lacăte. Suferă mult. Suferința i se citește pe chip. Nu vrea asta dar nu poate împiedica acest lucru. În ciuda faptului că nu suntem compatibile mă regăsesc în ea.

Nici mie nu-mi este bine. Și deși nu vreau să se vadă, se vede. Mulți mi-au spus în ultimul timp asta, inclusiv părinții mei: „Iarina, tu ai ceva. Spune-ne ce ai ca să te putem ajuta”. Ce aș putea să le spun? Că nu mai sunt aceeași persoană de când m-am întors de la Brașov, de la ziua lui Mihai? Că nu mai sunt la fel de 20 de ani? Nu le-aș spune o noutate. Asta știu și ei. În rest…totul e învăluit în nimic. Nimic nu mai e așa cum ar trebui să fie. Nu pot face nimic. Nimic nu pot spune.

Chinul Tainelor

Oare de ce mi-am amintit tocmai acum de țigări? Simt o nevoie nebună să trag măcar un fum. Deschid ochii să caut prin geantă o țigară. Poate am rătăcit vreuna prin ea. Trenul se oprește din nou. Bușteni. Arunc o privire înspre peron să văd dacă există vreun chioșc. Ghinion. Inspir, expir. Îmi îndrept din nou privirea spre munți. Îi invidiez. Aș vrea să am și eu tăria lor. Dar oare nu o am? Nu apuc să-mi răspund. Gândurile îmi sunt întrerupte de o țigancă care începe să se milogească de îndată ce deschide ușa compartimentului. Dacă aș avea mărunți i-aș da. Întotdeauna m-am temut de blestemul țigăncilor…

O Nouă Zi

O nouă zi, o nouă primăvară

E o nouă zi. O nouă primăvară. Un nou parfum de salcâm. Unii oameni A fac amiaza, alți oameni B muncesc mai mult sau mai puțin cu spor. Eu alerg de la un om la altul. Sunt o bătaie obosită de inimă, o răsuflare invizibilă intretăiată. Borboane mari de transpirație mi se formează pe frunte, le șterg rapid, nu-i vreme de stat.
Fac cunoștință cu unii oameni A, îmi iau la revedere de la unii oameni B. Sunt numai treabă.
E oare o lipsă de bun simț dacă spun că sunt plină de mine? Bănuiesc că nu e normal ca viața să fie plină de viață când unii oameni.. poate C strigă după mine disperați rugând soarta să nu mă trimită în altă parte.
Recunosc, îmi este foarte greu. Nu-mi plac despărțirile, dar nu am încotro. Tot mie îmi revine misiunea ingrată de a spune „Adio”.
Dar să revenim la subiectul acestei misive. Probabil nu te așteptai să îți răspund. Ce-i drept, nici eu nu am crezut că vei avea curajul să îmi scrii. Mă bucur că ai făcut-o.
Mă bucur că vrei să vorbim. Aș putea spune că mă simt onorată fiindcă m-ai ales pe mine ca parteneră de discuție.
Nu înțeleg de ce ai crezut că îmi lipsește curajul. Am mai mult curaj decât crezi. Nu sunt o lașă. Dacă aș fi, te-aș lăsa baltă. E drept, va veni o vreme când ne vom despărți, dar asta nu depinde de mine.
Știi și tu foarte bine cum e să ai șef. Ordinul șefului nu se discută, se execută.
În fine, îmi spui că vrei anumite lucruri. Tu nu ți-ai dat seama, fie ai scris prin prisma furiei, dar m-ai rănit. Cuvintele tale au înfipt în mine un pumnal, fără milă.
Iți scriu cu rana sângerândă, cu lacrimile înecate în tristețe. Pentru a obține tot ceea ce vrei, eu nu trebuie să fac nimic. Tu și semenii tăi trebuie să faceți un singur lucru, să mă iubiți.
Iubirea rezolvă totul. Iubindu-mă îmi vei simți mângâierea. Iubind-mă îmi vei simți răsuflarea. Iubindu-mă oamenii îți sorbi cuvintele atunci când le vei vorbi despre mine.
Este atât de simplu. Iubirea rezolvă multe, de restul vei avea parte pe parcurs trăindu-mă cum îți este dat să o faci.
Admit. De-atâtea anotimpuri stau și te privesc și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul, de multe ori, anevoios.
Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant și mă uimești. Tu niciodată nu renunți.
Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba brusc cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.
Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.
Mă derutezi, iar asta nu îmi e pe plac. Când am impresia că
am reușit în final să te cunosc, mai faci câte o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm, secundă de secundă, fără oprire.
Cu forță mă lovești, vrând parcă knockout să mă faci, eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.
Sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?
Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie și să dansăm în pașii bucuriei. Este oare atât de greu?
Cu mult drag,
Viaţa

Un om A sau B

Un Om A sau B

E-o primăvară taciturnă. E un soare căzut în adormire. Sunt nori treziți de amintirea fericirii. Sunt un om A sau un om B decis să-ți scrie ție, răsuflare invizibilă, bătaie uneori regulată, alteori neregulată de inimă.
Nu știu exact de ce îți scriu. Nu știu nici ce vreau să aflu. Știu doar că amintirea zilei de azi trebuie să rămână cumva impregnată pe hârtie. Astfel, ziua de azi va exista în fiecare zi în care eu omul A sau omul B va găsi foaia de hârtie și-și va arunca ochii pe ea.
Cu siguranță știi că omul, curios din fire, nu poate rezista să nu-și arunce ochii peste zarea albastră sau peste tot ce îi apare în cale.
Poate ți se pare stranie decizia mea de a-ți scrie. Poate nici nu ai să bagi în seama misiva mea. Dar simt că această conversație nu mai poate fi amânată.
E în gândurile mele demult. E pregătită să se ia la întrecere cu tine. Vrea să afle până unde va ajunge. Ce va afla de la tine pe parcursul maratonului. Cum va schimba omul A sau omul B. Îl va schimba în bine? Îl va schimba în rău?
Îl va ajuta să se înțeleagă mai bine pe sine însuși sau pe semenii săi?
Până la proba contrarie, dă-mi voie să mă îndoiesc. Știi doar…dacă mă îndoiesc…cuget…deci exist.
Exist să ce? Exist să aștept neființa? Exist să merg pe urmele tale înghițe la ospățul de seară al clipelor?
Cred că știu de ce îți scriu. Vreau să descopăr dacă ai curaj să răspunzi frământărilor mele. Vreau să văd cum faci ca omul A sau B să îți soarbă cuvintele. Vreau să mă faci să aștept cu nerăbdare fiecare răsuflare. Să îți simt mângâierea când noaptea îmbracă clipa cu mantia lunii plină de stele, iar ziua îi spală chipul cu razele calde ale soarele ce stăpânește zarea.
Vreau să mă faci să te trăiesc printre virgule, printre rânduri, printre răni necicatrizate, printre iubiri ce nu vor să se desprindă de tine chiar dacă sângerează grav prin anotimpuri amnezice.
Vreau… vreau să vorbim…să îți aud glasul în tăcerea asurzitoare a foii conștiente că timpul o va îngălbeni, că trupul îi va deveni fragil…dar că tu, cumva, o vei ajuta să supraviețuiască peste veacuri…permițând… cumva ca Eu să devin Tu.. o răsuflare invizibilă a unei imagini formate în mintea unui om A sau B ce își va arunca ochii pe niște gânduri prefăcute în cuvinte într-o altă epocă… alt timp.

Ce spui? Vorbim?

Cu drag,
Un om… A sau B