O Altfel De Lume

O altfel de lume

Ziua se lăsase în brațele nopții și eu nici nu-mi dădusem seama. De foarte mult timp nu mi se mai întâmplase să plec într-o călătorie a minții și să nu-mi dau seama cum trece timpul pe lângă mine.

Viața mă învățase să fiu atent la orice detaliu, indiferent de cât de semnificativ este sau nu este. Dar labirintul de trăiri în care mă atrăsese povestea pe care tocmai o descoperisem ștersese totul din jurul meu și mă aruncase într-un abis în care încercam să mă găsesc pe mine însumi, dar nu vedeam nimic. Mă simțeam pierdut dar în același timp regăsit. Ciudată senzație. Oare cum poți să simți două lucruri diametral opuse, în același timp?

Voiam să mă ridic din balansoarul vechi de stejar care scârțâia din toți rărunchii dar nici asta nu puteam face. Eram practic prins în niște lanțuri invizibile, într-o lume care îmi arătase că, dacă vrei să te vindeci poți, dar trebuie să dai dovadă de curaj.

Lumânarea de pe măsuța din partea mea dreaptă se stinse în tăcere, iar întunericul mă cuprinsese în brațele sale mari și vânjoase. Stăteam în balansoarul care abia se mai mișca, cu pătura acoperindu-mi picioarele lipite unele de altele, ținând strâns în mâinile tremurânde cartea care mă aruncase într-un hău imens dar care mă făcuse să renasc. Nu voiam s-o închid, îmi era teamă că dacă o închid nu mă voi mai regăsi, nu mă voi putea salva și voi rămâne gol, gol de sens. Și totuși îmi fac curaj și o închid. Îmi zic că nu e prima poveste al cărei prizonier devin și care, cuvânt cu cuvânt, îmi arată calea către adevăratul sens al vieții mele.

Pentru o clipă timpul îmi sugrumă respirația și aud în mine voci străine ce-mi spun răspicat: Fii liniștit. De îi vei găsi și îi vei scăpa, de libertate te vei bucura. Privesc înspre ușa alb-gâlbuie, dar nimic. Stă închisă vrând parcă să mă țină blocat în acea clipă în care simți că devii un alt om dar totuși ești încă gol de sens.

Întorc capul înspre fereastra deschisă și nu observ decât perdeaua dată la o parte de o pală de vânt curios să-mi afle tainele. În rest tăcere. Niciun sunet de nicăieri. Doar noapte. O noapte care mă mângâia cu muțenia ei asurzitoare, un trup care refuza să-mi răspundă la comenzi. Doar eu, eu cel care mustea de viață. Eu cel care mă simțeam asemenea unui nou-născut care abia descoperise o lume complet nouă pentru el. În lumea cea nouă, plină de necunoscut, tălpile reci abia atingeau pământul nerăbdător parcă să le simtă atingerea.

Demult nu mă mai simțisem atât de bine. Eram complet. Crezusem întotdeauna în puterea cărților de a vindeca suflete, de a deschide uși, de a arăta calea spre lumină, dar nu-mi imaginasem niciodată că eu am să o descopăr pe cea care, printre rândurile sale, ascunde mesajul aparent indescifrabil al destinului meu. Și ce voci minunate au cărțile! Doar ale lor putuseră fi vocile pe care le auzisem atât de clar în mine.

Bâjbâi după chibritul pe care știam că-l lăsasem într-un colț al măsuței pătate de ceara de la lumânarea care murise, pic cu pic, și încerc să o readuc la viață, o reaprind fiindcă simt nevoia să deschid din nou cartea.

Trebuia să evadez din nou din lumea mea profană în care incertitudinea îmi tăiase respirația determinându-mă să fac troc, să-mi dau sufletul în schimbul unei guri de aer. Trebuia să pătrund în lumea aceea pe care o iubeam de vreo jumătate de secol și în care poți să fii orice, poți să fii oriunde, poți face ce nu credeai că poți face vreodată. Simțisem o nevoie nebună de a descoperi mesajul care deține cheia eliberării mele din închisoarea neputinței. Îl scăpasem printre rânduri într-o clipă de neatenție.

Mă aflam în singurătatea mea mută și, în mod straniu, nu mai aveam senzația acea sufocantă, nu mai credeam că viața este o întrebare fără de răspuns. Inima care bătea uneori neregulat, era acum liniștită. Era mai calmă ca niciodată.

Ceva de dincolo de puterea mea de înțelegere mă ținea țintuit în acest balansoar vechi, nu într-o cameră de hotel, ci într-o cameră mică dintr-un apartament construit pe vremea când viața nu avea parcă atât de multe necunoscute. De fiecare dată când mi se puseseră întrebări despre perioada de dinainte de Revoluție, răspunsesem că niciodată nu o dusesem mai bine. Nea Nicu, acel om fără prea multă carte, ne oferise ceea ce nicio persoană dintre oamenii cu carte nu ne oferise. Siguranța zilei de mâine. Nu mă mai simțisem sigur pe nimic de ani de zile. Nimicul acela mă devorase treptat și nici nu-mi dădusem seama. Avusesem impresia că în preajma cărților care îi fuseseră tovarășe timp îndelungat ființei mele, nu mai am nevoie de nimic. Dar nu fusese așa.

Nu ești complet până nu înțelegi care îți este misiunea pe pâmânt și până nu o duci la îndeplinire. Misiunea îmi fusese dezvăluită, dar eu o ratasem. Stătea între filele cărții din mâinile mele, care aștepta nerăbdătoare să o deschid din nou, pentru a afla mesajul care îl avea pregătit pentru mine.

Îi mângâi chipul luminat cu bucurie de lumânarea pe care o readusesem la viață. Aș fi putut aprinde becul. Sunt conștient că trăim într-un secol în care cititul la lumina lumânării este o chestie depășită. Dar eu fac parte dintre cei născuți și crescuți multă vreme sub regim comunist, când nu aveam orice la discreție.  Avansul tehnologiei nu a avut un impact foarte mare asupra mea. E bun pentru tineri, nu pentru oameni învățați să se descurce cu ce au, fie ele și lucruri mărunte. Eu am rămas un om de modă veche. Nimic nu poate fi mai fascinant decât să descoperi o altă lume în care brusc poți să simți cum marea și valurile se contopesc furioase cu plaja scăldată de viață, la lumina unei lumânări.

Acea lume care te face să te întrebi cine ești, care îți amintește de lucruri pe care cândva le-ai trăit sau pe care ai impresia că le-ai trăit, nu poate fi descoperită decât în liniștea nopții devenite sfetnic credincios.

În acea noapte de primăvară sufletul îmi adusese înapoi amintirile cu fiecare pagină devorată de ochii mei flămânzi. Și se prefăcuse în vis renăscut și pătrunse în fiecare colț al lumii de printre rândurile care îmi dezvăluiseră cuvânt cu cuvânt mesajul destinului meu.

Brusc descopăr că nu mai sunt țintuit în balansoarul meu bătrân, ci cutreier cumva acea lume în care totul miroase a vid și a plajă, a mare, a viață trăită parcă la infinit, iar și iar.

Înțelesesem perfect acea viață. Avusesem în viață atâtea déjà vu-uri, încât mereu crezusem că trăisem iar și iar. Infinitul devenise între timp ceva definit.

Închid ochii, apoi îi deschid iar. Sunt din nou în camera mea luminată doar de-o lumină gingașă. Gândul îmi fuge de la acel personaj din hotelul cochet de pe autostradă și de la recepționera blondă și creață.

Cumva întâlnirea dintre cele două personaje îmi amintise de întâlnirea pe care o avusesem cu cea care se ciocnise de mine grăbită să ajungă la locul în care destinul dăduse unor oameni sentința. Și ea mă privise ciudat. Și în privirea ei, în acea fracțiune de secundă ce ne-a legat pe vecie, am văzut marea. Dar nu acea mare din lumea ce trezea în mine amintiri, cu fiecare cuvânt ce orbecăia prin mine în căutarea luminii, ci acea mare de neputință ce te ține prizonier în adâncul stăpânit de întuneric.

Luna îmi scaldă jumătate de chip în lumina ei neutră și degetele mele reci lasă în urmă încă o pagină din povestea în care m-am pierdut dar printre rândurile căreia mă regăsesc puțin câte puțin.

Mă întrupez în fiecare personaj care îmi apare dinaintea ochilor. Dar cumva mă regăsesc cel mai mult în personajul care încercase să mai existe, care nu-și dăduse seama dacă greșise lumea sau nu, care regăsise la întâmplare bucăți din ceea ce fusese cândva. Și o senzație de déjà vu mă cuprinse. Fusesem într-atâtea lumi până acum, trăisem atâtea vieții, dar niuna nu mi se păruse atât reală ca cea pe care o trăiam cu fiecare pagină pe care degetele mele nerăbdătoare o atingeau, dând-o la o parte.

Niciodată, nicio poveste nu reușise să mă facă să trăiesc viața fiecărui personaj în parte. Niciodată nu purtasem în suflet povară fiecărui suflet creat cu atâta acuratețe.

Sufletul îmi părăsise deodată trupul ce nu se mai mișca din locul în care se așezase dinainte de lăsarea nopții, pentru a cutreiera o lume complet nouă pentru mine. În ea nimic nu e așa cum mă așteptasem să fie. În această lume sunt un om dintr-o vară care a dispărut brusc. Sunt într-o gară, mă îmbulzesc,  să ajung într-un loc anume.

Apoi, deodată, sunt acea privire îndreptată spre doi tineri ce se iubesc cu foc, se pare. Și brusc sunt din nou în camera mea străbătută de un vânt rece de primăvară reîndrăgostită de viață, borboane mari de transpirație apărute pe frunte mi se preling pe ochii în care apar bucăți din ceea ce am trăit odată, chipuri stăpânite de suferință și de neputință. Iubiri curmate prea devreme de întâmplări cu miros de liliac.

Și brusc mi-e foame și frică, și sete. Și simt cum trec printr-o ușă albă vieți povestite în trecere. Sunt când personaj pozitiv, când personaj negativ. Mă scurg prin lume și lumea se scurge prin mine. Sunt când scriitor, când personaj. Meditez, creionez oameni, locuri și fapte.

Mâinile mângâie delicat fiecare pagină în parte, privirea îmi aleargă grăbită, sufletul îmi soarbe cu poftă fiecare cuvânt, câutând acel sens, acel mesaj ascuns printre cuvinte înșiruite pe foi aparent indiferente la cheia ce se ascunde între ele de privirea-mi ce simte că acolo-i răspunsul.

Trupul îmi fierbe de dor, acel dor de sens ce-mi lipsește. Transpirația sărată curge în neștire pe buzele-mi fierbinți. E o așteptare rece într-o noapte caldă. Aerul devine greoi. Timpul frenetic se agită în mine. Îmi sugrumă așteptarea ce moare încet. Și amintirea acelui pasaj deodată îmi străpunge ființa. Nu mă înșelasem, mesajul fremăta printre rândurile despre ei, fata cea simplă și băiatul timid cu privirea pierdută căruia aceasta îi ucise sufletul cu sânge rece. Luminița de la capătul tunelului se întrezărea treptat, cheia destinului prindea formă încet.

Întrebări mi se rostogolesc prin clipa sugrumată de vântul ce abia respira, incapabil să-și mai trăiască viața. Am eu curajul Mariei? Sunt eu capabil să curm suferința altora?  Sunt eu în stare să nu las sufletele din amintirile mele să umble goale prin lume?  Nu se aude niciun răspuns, de nicăieri. Mă simt asemenea unui filosof care nu încetează să-și pună întrebări răscolitoare. Și îmi e bine. Ciudat de bine, fiindcă înțeleg că acestea sunt doar interogații retorice. Un zâmbet delicat îmi apare în colțul buzelor umede. Înțelesesem în final care este misiunea mea în viață. Nu crezusem vreodată că poți descoperi cu adevărat care este scopul tău în viață.

Zorii unui nou început își făcuseră treptat simțită prezența, iar eu îmi adunam bucățelele de suflet de prin lumea în care alte suflete se pierduseră în tumultul unor trăiri intense, spânzurate de un timp neîndurător, obișnuit să creeze anotimpuri ce dispar brusc și oameni ce-și duc viața într-o capsulă de secunde ce mușcă din ei cu nesaț. În această lume sufletul meu își găsise leacul.

Fragment dintr-un proiect minunat…

 

Poate

Poate

Mă mângâie viața, îi simt răsuflarea caldă pe pleoapele închise. E atât de plăcut să îi trăiesc clipele care se îngrămădesc să-mi dea binețe. Le las să-mi țipe în ceafă, să devină scut în fața neființei.

Deschid ochii. Privesc cerul albastru și mă minunez. Peste tot doar viață. Simt clipele sale peste tot. Aș vrea să le văd, să le așez în șir indian, ca la școală. Nu pot. Aleargă prin mine, prin ceilalți până obosesc și se duc, dispar deodată. Le strigi, le cauți, în zadar te frămânți. Minutul lor s-a dus. Minutul tău s-a scurs. Nu le trăiești când trebuie, nu le mai trăiești niciodată. Se naște un abis. Abisul acela creat de regrete dintr-alea târzii. Și se ivesc întrebări dintr-alea fără rost. Au apus acele clipe. Au devenit amintiri răscolitoare. Dar…pot fi înlocuite cu altele noi. Au oare clipele noi același gust? Nu am comparat niciodată gustul clipelor trecute cu cel al clipelor prezente. Mi-a fost teamă. Să nu apară regretul să mă facă să-mi dau seama ce am pierdut.

Ce absurd! Ce ingrată sunt! Primesc noi clipe și mă gândesc la gustul celor pe care nu le-am trăit fiindcă am ratat șansa să o fac. Mă grăbesc să trăiesc. Simt clipa dar nu reușesc să o îmbrățișez cum mi-aș dori. Trece pe lângă mine ca o străină. Între mine și ea este un spațiu invizibil străjuit de un gard de dorințe arzânde.  Cerul își schimbă înfățișarea, ziua face loc nopții. Viața mă mângâie în continuare, iar abisul devine din ce în mai mare. Nici luna nu vrea să mi se arate toată întotdeauna.

Primesc jumătăți fără un gust anume. Dar eu nu asta vreau. Vreau un întreg cu gust de vise cu aripile deschise, de stări ce îmi oferă mai mult decât o mângâiere a unui timp care trece lăsând în urma sa lucruri pe jumătate făcute.

Calc pe resturi de timp. Mă aplec să le iau, nici pe acelea nu apuc să le prind. Apuc firmituri și nu mă satur cu ele. Vreau mai mult. Sunt mereu flămândă și nu știu cu ce să-mi potolesc foamea. Să mă hrănesc cu vise, cu clipe trăite pe-apucate, cu mângâierea vieții?

Nu știu. Sunt doar un punct sub cerul mare. Pun, cred, prea multe întrebări. Poate ar fi suficient să trăiesc. Poate atunci voi primi întregul, nu jumătățile. Poate atunci voi cunoaște clipa în deplinătatea ei. Poate voi simți acel gust aparte… Poate timpul mă va privi în ochi, înfățișându-se în toată splendoarea sa. Poate îmi va potoli foamea cu ceva născut din altceva.

Plouă

Plouă

Plouă. Lăcrimează cerul, mângâie pământul însetat de ea. E atâta liniște în zgomotul stropilor încât pot să ascult glasul ploii, de fapt, năduful vieții de dincolo de ea.
Tună. Norii se luptă în ring pentru un loc în fața soarelui. I-au răpit zâmbetul. Sunt extrem de mândri că au cucerit zarea și-au pictat-o în gri cenușiu.
Pământul face baie de aburi, deschizându-și larg brațele în fața ploii.
Eu îmi deschid sufletul în fața foii, la adăpostul gândurilor ce dau năvală. Nu comentez, le ascult. Cum aș putea oare să mă împotrivesc? Sunt ale vieții pe care o inspir și o expir. Trebuie să mă bucur, alții nu mai au cum…au plecat… Unde? Doar ei știu… poate într-o lume mai bună.
Sunt în spatele timpului. Îl privesc cum trece. Nu mă vede. De fapt, este posibil să mă vadă dar să nu îi pese.
Răsuflă din greu. Maratonul vieții îl cam obosește. Nu este un atlet foarte bun. Cu toate acestea, este foarte ambițios, nu se oprește. Hmm…mint. Mint frumos. Se oprește tocmai când omul nu vrea să se oprească. Își trage mereu răsuflarea numai când nu trebuie.
Absurd. Un timp absurd ce trăiește într-o nepăsare costumată în hainele ponosite ale bunăvoinței.
Viața, acest montagne-russe de trăiri, îngenunchează umilă în fața timpului, sărutându-i tălpile. O aberație. Timpul tot ii înghite secundele.
Dar nici eu mă las. I le recuperez și le ascund în cuvinte.
Și, deodată, întreaga ființă îmi e inundată de o putere inexplicabilă. Este incredibilă forța pe care au niște simple cuvinte izvorâte din gândurile umile ale unui biet muritor.
Înving timpul pe propriul teren și dau vieții un chip imuabil.
Viața îmi rămâne în inima cuvântului ce se odihnește de-a pururi pe foaie. Timpul aleargă. În urma lui ploaia s-a oprit. Cerul și-a șters pentru moment lacrimile. Totul e într-o expectativă puțin obositoare dar liniștitoare. Timpul nu mi-a aflat secretul. Și nici nu o va face.
Inteligența creatoare a omului depășește ambiția și determinarea timpului de a ne fura secundele, de a ne lăsa viața fără suflare în brațele pământului dornic, cu siguranță, de nemurire.
Picură pe foaie…varsă sufletul cuvinte…să simtă cumva pământul nemurirea.

 

Povestea

Povestea pictorului de cuvinte…povestea mea

A fost odată ca niciodată un gând mic dar curajos ce a avut un plan măreț, acela de a deveni pictor de cuvinte. Își dorea nespus să picteze cuvinte, să le vadă înșiruite pe foaia albă de hârtie.

Curajos din fire a îndrăznit să-și dezvăluie planul gândurilor din jurul său. Și ce să vezi, tare au mai râs gândurile mari de cel mic.

Primul a vorbit cel mai înțelept gând din lumea gândurilor, cel care analiza cu maturitate ideile celorlalte gânduri și le oferea cea mai bună soluție.

  • Îndrăzneață idee ai micului gând, dar ceea ce nu știi, fiindcă ești încă mic, este că ai nevoie întâi de talent, apoi de un plan, pentru a deveni pictor de cuvinte.
  • Am, răspunse micul gând.
  • Dacă ai, adu-mi dovadă. Adu-mi o lucrare de-a ta, iar eu am să te cred pe cuvânt.
  • Nu am. Știu doar că vreau să devin pictor de cuvinte. Vreau să văd cum cu penelul sufletului le dau dau viață. Vreau să văd cum privirea le strălucește de vitalitate.

Gândul înțelept se uită la gândul cel mic dar curajos și-i zâmbește oarecum sceptic. Știe că fără talent un asemenea plan era sortit eșecului. Dar cum nu vrea să-i strice inima celui mic, îi spune sfătos:

  • Exersează, Doar exersând îți vei putea scoate la lumină talentul. Începe o lucrare. După ce o finalizeazi, vino cu ea la mine.

Și zicând astea se făcu nevăzut. Obosise. Vorbise prea mult. Voia să mediteze asupra ideii micului gând. În sinea lui știa că acesta avea talent. Și el avuse talent, dar îi lipsise curajul… Regretase mereu că nu îndrăznise să picteze. Știa cât e de important să încerci. Este posibil să nu-ți iasă, dar trebuie să încerci. Dacă nu o faci apar regretele care îți sugrumă sufletul, lăsându-l aproape fără răsuflare.

Într-o zi de ianuarie, micul gând ia o foaie albă și începe să picteze ascultându-și glasul sufletului. Cuvintele se așezau atât de firesc pe foaie, încât ziceai că cel mic știa exact cum să le așeze.

De undeva, din umbra sufletului, gândul înțelept îl privea cu ochii săi de vultur și zâmbea. Știuse…intuiția sa îi spuse…cel mic avea să devină pictor de cuvinte. Și, deodată, simțind cum îl cuprind iar regretele, răsuflă adânc și caută prin cufărul prăfuit câteva idei scufundate într-un somn profund. Ia un penel și deschide colivia sufletului, să iasă cuvintele mii. Le lasă să simtă gustul libertății, așezându-le tacticos pe foaie.

Atunci a început povestea mea, a unui simplu om care trăiește în lumea cuvintelor. Le adun, le inspir, le expir. Sunt o parte din mine, sunt o parte din ele. Mă caut și mă regăsesc mereu printre ele. De ar fi să trăiesc fără ele, nu cred că aș putea. Fac parte din destinul meu. Le-am descoperit destul de târziu…dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Chinul tainelor

Simt că mă sufoc în compartiment. E foarte cald. Aș deschide geamul, dar nu îndrăznesc. Nu vreau să-i deranjez pe ceilalți. Pun cartea pe genunchi și închid ochii. Mi-ar prinde bine un pui de somn. În plus, timpul ar trece mai repede așa.

Încerc să adorm, dar îmi este imposibil. În ultimii ani am început să am mari probleme cu somnul. Nu mai dorm așa cum dormeam odată. Dacă e zgomot nu adorm sub nicio formă. Iar zgomot este din plin. Celor ieșiți pe culoar nu le mai tace gura. Unii comentează încontinuu despre situația dificilă din România, de lipsa locurile de muncă, de salariile mici… Alții, pentru a se da interesanți, vorbesc în italiană. Nu pot să-i suport pe cei care se prefac că nu mai știu limba română de când au plecat să lucreze în străinătate. Lângă mine cineva sforâie de mama focului.

Sunt conștientă că nu pot să adorm în aceste condiții. Prefer însă să stau cu ochii închiși. Îmi este mai bine așa, având în vedere starea puternică de moleșeală care m-a cuprins. Nici dacă aș vrea nu aș putea ține ochii deschiși.

Nu sufăr de claustrofobie, dar simt că nu mai am aer în acest spațiu. Simt că devine tot mai strâmt și asta îmi taie respirația. Ciudă senzație. Mă ia cu frisoane și toate gândurile neplăcute dau năvală.

Îmi vine să țip. Să scot din mine toate tainele. Să le înșir una lânga alta precum niște rufe pe sârmă. Să le las în bătaia luminii. Să le afle lumea. Mi se par atât de grele, încât simt că nu mai pot să le țin în mine.

Din acea seară nimic nu a mai fost la fel. Nu mai dorm așa cum dormeam înainte. Am mereu coșmaruri. Se pare că am început să vorbesc prin somn.

  Eu, o susținătoare înfocată a luptei contra fumatului, m-am apucat de fumat. Am ajuns la concluzia că țigările sunt singurele care mă calmează. Când tainele bat la ușa sufletului anunțându-mă că vor să iasă, le închid gura cu o țigară. Și tac. Nu au încotro.  

Aș fuma și acum o țigară dar mi-am uitat pachetul de țigări la Ana. Așa că am să-mi impun să rezist cu stoicism. De obicei, dacă îmi impun ceva reușesc. Trebuie, fiindcă nu îndrăznesc să-i cer o țigară tipei din compartiment. Nu suntem compatibile. Nu cred că noi două am putea fi vreodată prietene, dar în același timp îmi este milă de ea. Nu știu de ce.

    Pare o persoană cu sufletul ferecat cu zeci de lacăte. Suferă mult. Suferința i se citește pe chip. Nu vrea asta dar nu poate împiedica acest lucru. În ciuda faptului că nu suntem compatibile mă regăsesc în ea.

Nici mie nu-mi este bine. Și deși nu vreau să se vadă, se vede. Mulți mi-au spus în ultimul timp asta, inclusiv părinții mei: „Iarina, tu ai ceva. Spune-ne ce ai ca să te putem ajuta”. Ce aș putea să le spun? Că nu mai sunt aceeași persoană de când m-am întors de la Brașov, de la ziua lui Mihai? Că nu mai sunt la fel de 20 de ani? Nu le-aș spune o noutate. Asta știu și ei. În rest…totul e învăluit în nimic. Nimic nu mai e așa cum ar trebui să fie. Nu pot face nimic. Nimic nu pot spune.

Chinul Tainelor

Oare de ce mi-am amintit tocmai acum de țigări? Simt o nevoie nebună să trag măcar un fum. Deschid ochii să caut prin geantă o țigară. Poate am rătăcit vreuna prin ea. Trenul se oprește din nou. Bușteni. Arunc o privire înspre peron să văd dacă există vreun chioșc. Ghinion. Inspir, expir. Îmi îndrept din nou privirea spre munți. Îi invidiez. Aș vrea să am și eu tăria lor. Dar oare nu o am? Nu apuc să-mi răspund. Gândurile îmi sunt întrerupte de o țigancă care începe să se milogească de îndată ce deschide ușa compartimentului. Dacă aș avea mărunți i-aș da. Întotdeauna m-am temut de blestemul țigăncilor…