Blogging

Ce am învățat despre mine din blogging?

Blogging

Dragă Diana,

Am decis să-ți scriu această scrisoare publică, deoarece vreau să răspund provocării pe care mi-ai lansat-o. Îți mulțumesc pe această cale pentru ea. Nu am reușit până acum să aștern pe hârtie ceea ce am învățat din blogging. Cred că nu sosise timpul. Acum simt că a sosit, mai ales că anul acesta, pe 2 ianuarie, primul meu blog, De-ale vieții cu Irina, a împlinit 8 ani. Nici nu știu când au trecut 8 ani. Nici nu-mi vine să cred că acum 8 ani am prins curaj și mi-am lăsat sufletul să vorbească. Mă bucur că l-am ascultat și i-am transformat gândurile în cuvinte.

 

Iată ce am învățat despre mine din blogging 

Povestea mea cu blogging-ul a început într-o zi de 2 ianuarie 2013. În acea zi mi-am amintit câteva dintre cuvintele pe care mi le-a spus, la un moment dat, domnul academian Teodor Dima: Irina, continuă să scrii! Atunci mi-am dat seama că asta trebuie să fac. Și așa a început marea aventură pe parcursul căreia am învățat atât de multe lucruri.

  1. Pot face ceea ce nu am crezut niciodată că pot face 

Întotdeauna mi-a plăcut să citesc, să descopăr povești, să mă pun în pielea fiecărui personaj ascuns printre rânduri. Dar nu am crezut niciodată că am să ajung să scriu. Să-mi pun sufletul pe tavă, să devină oglindă. Dar s-a întâmplat și tare mă bucură acest fapt. Făcând ceea ce nu am crezut că pot face, am învățat să mă cunosc mai bine pe mine însămi. Să-mi înving temerile. Să distrug barierele pe care eu însămi le-am ridicat spunându-mi: Eu nu am să pot face niciodată asta! Eu nu am să pot scrie niciodată proză sau poezie! 

Am greșit. Pot. Și cu fiecare cuvânt pe care îl aștern pe hârtie, descopăr mai multe despre mine și despre ceea ce sunt în stare să fac. Așa am ajuns la concluzia că blogging-ul mi-a demonstrat că trebuie să învăț din greșeli. Că trebuie să prind curaj să spun povestea mea…povestea pictorului de cuvinte.

Blogging

Sursa: Canva.com

  2. Pot să alerg prin destin și să aștept răbdătoare să văd ce-mi oferă

Alergând prin destin am așteptat răbdătoare să văd ce poate să-mi ofere blogging-ul. Și mi-a oferit nenumărate lucruri minunate. Șansa de a cunoaște oameni noi și de a învăța de la aceștia să devin o persoană mai puternică, cu mai multă încredere în ea. Șansa de a scrie mai bine cu fiecare zi care trece. De asemenea, m-a învățat să vreau mai mult.  Scrisul este minunat. Dar te provoacă continuu. Cu fiecare literă pe care o scrii, te face să vrei mai mult, tot mai mult. Atunci când scrii tinzi mereu spre perfecțiune. Sufletul nu se mulțumește cu puțin. Dacă tot devine oglindă, trebuie să fie una perfectă.

Blogging

3. Pot merge pe drumul pe care soarta mi-l indică 

Dacă îmi spunea cineva acum câțiva ani că îmi voi crea blog și că acesta va fi singura calea de urmat în viață, aș fi râs copios. Dar uite că așa e. Blogging m-a ajutat să am parte de colaborări și să câștig bani. Datorită blogging-ului am ajuns să am propria firmă și să transform redactarea de articole în job full time. Blogging-ul m-a învățat să lucrez de acasă. De fapt, m-a învățat să lucrez de oriunde am acces la internet.

Nu aș mai putea face altceva acum. Nu cred că există alt drum pentru mine. Mă văd trăind doar pictând cuvinte. Cred că mi se potrivește de minune acest lucru.

4. Pot să rup TĂCEREA, pot să spun lucrurilor pe NUME

Da, nu mai tac, am rupt tăcerea. Când am ceva de spus, spun. Îmi las sufletul să vorbească. Nu țin cont de ceea ce ar putea zice lumea. Ea zice multe. E dreptul ei. Fiecare cu dreptul său. Regret însă că nu scriu pe blogurile mele pe cât de mult mi-aș dori. Timpul nu prea îmi permite. Aș vrea, dragă Diana, să-ți urmez exemplul, să-mi fac checklist-uri. Sper să reușesc într-o zi. Simt că sufletul meu are multe lucruri de spus. Și mă simt vinovată că nu-l ajut să le spună.

Aș mai avea destule de spus despre blogging…

Acestea sunt însă cele mai importante lucruri pe care le-am învățat despre mine datorită blogging-ului. Sunt lucruri care m-au ajutat să mă redescopăr. Să înțeleg care îmi este menirea. Să înțeleg încotro mă îndrept. Și, cum sunt la fel de curioasă ca tine, dragă Diana, lei voi provoca și eu pe următoarele bloggerițe să scrie un articol pe tema „Ce am învățat despre mine din blogging”: Eva, Rodica Mihaela, Oana.

Te îmbrățișez cu drag,

Irina

Visurile prind aripi! SIONO le înalță!

Mărturisesc, nu știu când a prins sufletul meu curaj și a decis să nu se mai ascundă în spatele tăcerii, ci să-și facă glasul auzit. M-a surprins. Nu-l știam vorbăreț, cel puțin nu în versuri, nu în rimă. A fost frumos. Tare mi-a plăcut. Așa că, m-am decis să-l ascult.

Au trecut de atunci vreo 5-6 ani. Nici nu-mi vine să cred câte am făcut împreună pe drumul timpului ce ne-a privit și el uimit și a decis să se ajute să se profităm de fiecare secundă înainte de a o așeza pe aripile sale și de a-și lua zborul.

Și a glăsuit sufletul și a născut vers după vers, și fiecare vers l-am așezat în cartea deschisă a destinului. Și viața a simțit cumva parfumul nemuririi. Și visurile au prins aripi și s-au înălțat tot mai sus.

Iubirea le-a zărit și-n mine a zvâcnit. Așa că am decis să o așez în vers, să răsufle în fiecare literă scrisă cu penița gândului. De dragul său am hotărât chiar să mă transform în…O poveste…dintr-o carte…să-i scriu acesteia o scrisoare.

A fost o provocare. Și m-am întrebat: Visurile prind iarăși aripi? SIONO (DA sau NU)? Răspunsul  a fost DA. SIONO Editura mi l-a dat când mi-a acceptat scrisoarea pe care i-am scris-o iubirii în urma provocării lansate de echipa sa.

Tare m-am bucurat când am aflat că scrisoarea mea va ajunge la sufletele oamenilor, mai ales că am scris-o cu 4 ore înainte de deadline. Pe 31 iulie SIONO anunța pe Facebook că la ora 24 expiră termenul de trimitere a textelor despre iubire, pentru concurs.

Mi-am zis că nu trimit nimic, că nu știu ce aș mai putea spune despre iubire. Simțeam că sufletul nu vrea să vorbească, că se ascunsese în spatele tăcerii. Dar, deodată, l-am auzit. Mi-a șoptit că vrea să vorbească. Și am văzut cum gândurile se transformă în cuvinte, iar eu devin O poveste…dintr-o carte.

Bucuria a fost și mai mare când SIONO  mi-a trimis mesaj să-mi spună că sunt unul dintre câștigători și că voi fi coautor în antologia pe care echipa acestei edituri își propusese să o scoată și să facă o bucurie celor pentru care scrisul este catharsis.

După anunțarea câștigătorilor, echipa SIONO a început să lucreze la textele noastre și să le așeze în două cărți ale destinului- Inima nu face riduri- Life Happens și  Nuanțe de piper și ciocolată- It is what it is.

A muncit cu drag, a pus mult suflet și rezultatul au fost două antologii în care gândurile celor pentru care scrisul este glasul sufletului lor, s-au transformat în cuvinte.

În Inima nu face riduri a început Jocul Irina Alexe. Ionel Anghel a creionat chipul iubirii într-o…Poveste scurtă. Alina Elena Bratu a dezvăluit iubirea ca….Împlinire. Margareta Cloșcă a pornit cu iubirea alături …În căutarea lui Vlad. Cristina Dumitru (Ina) a așezat iubirea într-un… Dicționar de vacanțe. Irina Georgiana Filip ne arătă o altă față a iubirii în Niloufar spune „NU”. Corina Flinta ne demostrează că în viață toate se plătesc..plătești chiar și atunci când iubești sau mai ales când iubești…în Broasca cu un ochi alb și unul verde…veți vedea. Livia Furia ne convinge că iubirea e și în…Gesturi mărunte. Simona Gânj ascunde iubirea într-un…Jurnal de călătorie și viață. Leila Sandra M ne demonstrează că iubirea se face remarcată și printre…Lumini fosforescente. Larisa S Maria ne spune că iubirea este oriunde, oricând chiar și pe… 13 august. N Marriane îmbrățișează iubirea și începe…Confruntarea. Cristi Nedelcu ne dezvăluie iubirea pentru…Fata poem. Vera Oren ne mărturisește că iubirea e și în… Camera 25. Petruța Petre ne povestește despre iubirea de la…Sfârșitul Jocului. Cătălina Popa ne prezintă o iubire altfel în… Toporașul îndrăgostit. Paulina Popescu este de mână cu…Visătorii și iubirea. Costin Preda ne dezvăluie fiorul iubirii din…Patria. Petru Racolța ne vorbește despre…Fata de la prima masa. Monica Stan ne arată că iubirea poate fi și…Dincolo de noi. Oana Olga Stroe este convinsă că iubirea poate apărea și în…Garsoniera ambulantă. Bianca Timșa Stoiescu vorbește despre iubire și ne lasă…Fără cuvinte. Daniela Toader ne dezvăluie…O iubire-Buchetul. Florina Turugă ne arată că atunci vine vorba de iubire mereu apare…Un nou început. Eu, Irina Cristina Țenu, închei jocul de cuvinte, mă prefac într-O poveste…dintr-o carte și scriu iubirii.

Ștafeta a fost preluată de colegii mei de condei din Nuanțe de piper și ciocolată-It is what it is…antologie în care iubirea este surprinsă în diferite ipostaze.

Toamna a început fantastic. A început cu aceste două minunății care au apărut datorită ideii frumoase a echipei SIONO, care și-a dorit să ne dea o șansă, nouă, autorilor români, de a-și lăsa sufletul să vorbească despre cel mai minunat lucru de pe acest pâmânt-IUBIREA.

Iubirea a fost și începutul meu. Iubirea mi-a arătat că visurile pot prinde aripi. Am ascultat-o și i-am urmat pașii care mi-au indicat calea pe care îmi doream să o cunosc mai bine. Calea se numește tot SIONO.

Aici, pe această cale, s-a născut Vers de catifea, o carte realizată cu sufletul pentru un suflet ce a glăsuit despre iubire și viață. O carte cu parfum de nemurire pe care îl simt cu toată ființa mea.

Nimic nu poate fi mai frumos decât să auzi cum glasul sufletului tău răsună dintre foile unui cărți. Nimic nu poate fi mai frumos decât să simți că lângă tine sunt oameni care cred în visul tău și îl ajută să prindă aripi și să se înalțe cât mai sus.

Mărturisesc, să-ți poți mângâia visul este grozav. Să-l strângi la piept este fantastic. Și acest lucru a fost posibil alături de SIONO. Ce aș mai putea spune? Doar MULȚUMESC! Și nu uitați! Antologiile Inima nu face riduri- Life Happens  și  Nuanțe de piper și ciocolată- It is what it is pot fi achiziționate de pe librăria SIONO, faceți clic aici și aici.

Cartea mea, Vers de catifea, o găsiți aici. Rețineți! Visurile prind aripi! SIONO le înalță!

 

 

O Altfel De Lume

O altfel de lume

Ziua se lăsase în brațele nopții și eu nici nu-mi dădusem seama. De foarte mult timp nu mi se mai întâmplase să plec într-o călătorie a minții și să nu-mi dau seama cum trece timpul pe lângă mine.

Viața mă învățase să fiu atent la orice detaliu, indiferent de cât de semnificativ este sau nu este. Dar labirintul de trăiri în care mă atrăsese povestea pe care tocmai o descoperisem ștersese totul din jurul meu și mă aruncase într-un abis în care încercam să mă găsesc pe mine însumi, dar nu vedeam nimic. Mă simțeam pierdut dar în același timp regăsit. Ciudată senzație. Oare cum poți să simți două lucruri diametral opuse, în același timp?

Voiam să mă ridic din balansoarul vechi de stejar care scârțâia din toți rărunchii dar nici asta nu puteam face. Eram practic prins în niște lanțuri invizibile, într-o lume care îmi arătase că, dacă vrei să te vindeci poți, dar trebuie să dai dovadă de curaj.

Lumânarea de pe măsuța din partea mea dreaptă se stinse în tăcere, iar întunericul mă cuprinsese în brațele sale mari și vânjoase. Stăteam în balansoarul care abia se mai mișca, cu pătura acoperindu-mi picioarele lipite unele de altele, ținând strâns în mâinile tremurânde cartea care mă aruncase într-un hău imens dar care mă făcuse să renasc. Nu voiam s-o închid, îmi era teamă că dacă o închid nu mă voi mai regăsi, nu mă voi putea salva și voi rămâne gol, gol de sens. Și totuși îmi fac curaj și o închid. Îmi zic că nu e prima poveste al cărei prizonier devin și care, cuvânt cu cuvânt, îmi arată calea către adevăratul sens al vieții mele.

Pentru o clipă timpul îmi sugrumă respirația și aud în mine voci străine ce-mi spun răspicat: Fii liniștit. De îi vei găsi și îi vei scăpa, de libertate te vei bucura. Privesc înspre ușa alb-gâlbuie, dar nimic. Stă închisă vrând parcă să mă țină blocat în acea clipă în care simți că devii un alt om dar totuși ești încă gol de sens.

Întorc capul înspre fereastra deschisă și nu observ decât perdeaua dată la o parte de o pală de vânt curios să-mi afle tainele. În rest tăcere. Niciun sunet de nicăieri. Doar noapte. O noapte care mă mângâia cu muțenia ei asurzitoare, un trup care refuza să-mi răspundă la comenzi. Doar eu, eu cel care mustea de viață. Eu cel care mă simțeam asemenea unui nou-născut care abia descoperise o lume complet nouă pentru el. În lumea cea nouă, plină de necunoscut, tălpile reci abia atingeau pământul nerăbdător parcă să le simtă atingerea.

Demult nu mă mai simțisem atât de bine. Eram complet. Crezusem întotdeauna în puterea cărților de a vindeca suflete, de a deschide uși, de a arăta calea spre lumină, dar nu-mi imaginasem niciodată că eu am să o descopăr pe cea care, printre rândurile sale, ascunde mesajul aparent indescifrabil al destinului meu. Și ce voci minunate au cărțile! Doar ale lor putuseră fi vocile pe care le auzisem atât de clar în mine.

Bâjbâi după chibritul pe care știam că-l lăsasem într-un colț al măsuței pătate de ceara de la lumânarea care murise, pic cu pic, și încerc să o readuc la viață, o reaprind fiindcă simt nevoia să deschid din nou cartea.

Trebuia să evadez din nou din lumea mea profană în care incertitudinea îmi tăiase respirația determinându-mă să fac troc, să-mi dau sufletul în schimbul unei guri de aer. Trebuia să pătrund în lumea aceea pe care o iubeam de vreo jumătate de secol și în care poți să fii orice, poți să fii oriunde, poți face ce nu credeai că poți face vreodată. Simțisem o nevoie nebună de a descoperi mesajul care deține cheia eliberării mele din închisoarea neputinței. Îl scăpasem printre rânduri într-o clipă de neatenție.

Mă aflam în singurătatea mea mută și, în mod straniu, nu mai aveam senzația acea sufocantă, nu mai credeam că viața este o întrebare fără de răspuns. Inima care bătea uneori neregulat, era acum liniștită. Era mai calmă ca niciodată.

Ceva de dincolo de puterea mea de înțelegere mă ținea țintuit în acest balansoar vechi, nu într-o cameră de hotel, ci într-o cameră mică dintr-un apartament construit pe vremea când viața nu avea parcă atât de multe necunoscute. De fiecare dată când mi se puseseră întrebări despre perioada de dinainte de Revoluție, răspunsesem că niciodată nu o dusesem mai bine. Nea Nicu, acel om fără prea multă carte, ne oferise ceea ce nicio persoană dintre oamenii cu carte nu ne oferise. Siguranța zilei de mâine. Nu mă mai simțisem sigur pe nimic de ani de zile. Nimicul acela mă devorase treptat și nici nu-mi dădusem seama. Avusesem impresia că în preajma cărților care îi fuseseră tovarășe timp îndelungat ființei mele, nu mai am nevoie de nimic. Dar nu fusese așa.

Nu ești complet până nu înțelegi care îți este misiunea pe pâmânt și până nu o duci la îndeplinire. Misiunea îmi fusese dezvăluită, dar eu o ratasem. Stătea între filele cărții din mâinile mele, care aștepta nerăbdătoare să o deschid din nou, pentru a afla mesajul care îl avea pregătit pentru mine.

Îi mângâi chipul luminat cu bucurie de lumânarea pe care o readusesem la viață. Aș fi putut aprinde becul. Sunt conștient că trăim într-un secol în care cititul la lumina lumânării este o chestie depășită. Dar eu fac parte dintre cei născuți și crescuți multă vreme sub regim comunist, când nu aveam orice la discreție.  Avansul tehnologiei nu a avut un impact foarte mare asupra mea. E bun pentru tineri, nu pentru oameni învățați să se descurce cu ce au, fie ele și lucruri mărunte. Eu am rămas un om de modă veche. Nimic nu poate fi mai fascinant decât să descoperi o altă lume în care brusc poți să simți cum marea și valurile se contopesc furioase cu plaja scăldată de viață, la lumina unei lumânări.

Acea lume care te face să te întrebi cine ești, care îți amintește de lucruri pe care cândva le-ai trăit sau pe care ai impresia că le-ai trăit, nu poate fi descoperită decât în liniștea nopții devenite sfetnic credincios.

În acea noapte de primăvară sufletul îmi adusese înapoi amintirile cu fiecare pagină devorată de ochii mei flămânzi. Și se prefăcuse în vis renăscut și pătrunse în fiecare colț al lumii de printre rândurile care îmi dezvăluiseră cuvânt cu cuvânt mesajul destinului meu.

Brusc descopăr că nu mai sunt țintuit în balansoarul meu bătrân, ci cutreier cumva acea lume în care totul miroase a vid și a plajă, a mare, a viață trăită parcă la infinit, iar și iar.

Înțelesesem perfect acea viață. Avusesem în viață atâtea déjà vu-uri, încât mereu crezusem că trăisem iar și iar. Infinitul devenise între timp ceva definit.

Închid ochii, apoi îi deschid iar. Sunt din nou în camera mea luminată doar de-o lumină gingașă. Gândul îmi fuge de la acel personaj din hotelul cochet de pe autostradă și de la recepționera blondă și creață.

Cumva întâlnirea dintre cele două personaje îmi amintise de întâlnirea pe care o avusesem cu cea care se ciocnise de mine grăbită să ajungă la locul în care destinul dăduse unor oameni sentința. Și ea mă privise ciudat. Și în privirea ei, în acea fracțiune de secundă ce ne-a legat pe vecie, am văzut marea. Dar nu acea mare din lumea ce trezea în mine amintiri, cu fiecare cuvânt ce orbecăia prin mine în căutarea luminii, ci acea mare de neputință ce te ține prizonier în adâncul stăpânit de întuneric.

Luna îmi scaldă jumătate de chip în lumina ei neutră și degetele mele reci lasă în urmă încă o pagină din povestea în care m-am pierdut dar printre rândurile căreia mă regăsesc puțin câte puțin.

Mă întrupez în fiecare personaj care îmi apare dinaintea ochilor. Dar cumva mă regăsesc cel mai mult în personajul care încercase să mai existe, care nu-și dăduse seama dacă greșise lumea sau nu, care regăsise la întâmplare bucăți din ceea ce fusese cândva. Și o senzație de déjà vu mă cuprinse. Fusesem într-atâtea lumi până acum, trăisem atâtea vieții, dar niuna nu mi se păruse atât reală ca cea pe care o trăiam cu fiecare pagină pe care degetele mele nerăbdătoare o atingeau, dând-o la o parte.

Niciodată, nicio poveste nu reușise să mă facă să trăiesc viața fiecărui personaj în parte. Niciodată nu purtasem în suflet povară fiecărui suflet creat cu atâta acuratețe.

Sufletul îmi părăsise deodată trupul ce nu se mai mișca din locul în care se așezase dinainte de lăsarea nopții, pentru a cutreiera o lume complet nouă pentru mine. În ea nimic nu e așa cum mă așteptasem să fie. În această lume sunt un om dintr-o vară care a dispărut brusc. Sunt într-o gară, mă îmbulzesc,  să ajung într-un loc anume.

Apoi, deodată, sunt acea privire îndreptată spre doi tineri ce se iubesc cu foc, se pare. Și brusc sunt din nou în camera mea străbătută de un vânt rece de primăvară reîndrăgostită de viață, borboane mari de transpirație apărute pe frunte mi se preling pe ochii în care apar bucăți din ceea ce am trăit odată, chipuri stăpânite de suferință și de neputință. Iubiri curmate prea devreme de întâmplări cu miros de liliac.

Și brusc mi-e foame și frică, și sete. Și simt cum trec printr-o ușă albă vieți povestite în trecere. Sunt când personaj pozitiv, când personaj negativ. Mă scurg prin lume și lumea se scurge prin mine. Sunt când scriitor, când personaj. Meditez, creionez oameni, locuri și fapte.

Mâinile mângâie delicat fiecare pagină în parte, privirea îmi aleargă grăbită, sufletul îmi soarbe cu poftă fiecare cuvânt, câutând acel sens, acel mesaj ascuns printre cuvinte înșiruite pe foi aparent indiferente la cheia ce se ascunde între ele de privirea-mi ce simte că acolo-i răspunsul.

Trupul îmi fierbe de dor, acel dor de sens ce-mi lipsește. Transpirația sărată curge în neștire pe buzele-mi fierbinți. E o așteptare rece într-o noapte caldă. Aerul devine greoi. Timpul frenetic se agită în mine. Îmi sugrumă așteptarea ce moare încet. Și amintirea acelui pasaj deodată îmi străpunge ființa. Nu mă înșelasem, mesajul fremăta printre rândurile despre ei, fata cea simplă și băiatul timid cu privirea pierdută căruia aceasta îi ucise sufletul cu sânge rece. Luminița de la capătul tunelului se întrezărea treptat, cheia destinului prindea formă încet.

Întrebări mi se rostogolesc prin clipa sugrumată de vântul ce abia respira, incapabil să-și mai trăiască viața. Am eu curajul Mariei? Sunt eu capabil să curm suferința altora?  Sunt eu în stare să nu las sufletele din amintirile mele să umble goale prin lume?  Nu se aude niciun răspuns, de nicăieri. Mă simt asemenea unui filosof care nu încetează să-și pună întrebări răscolitoare. Și îmi e bine. Ciudat de bine, fiindcă înțeleg că acestea sunt doar interogații retorice. Un zâmbet delicat îmi apare în colțul buzelor umede. Înțelesesem în final care este misiunea mea în viață. Nu crezusem vreodată că poți descoperi cu adevărat care este scopul tău în viață.

Zorii unui nou început își făcuseră treptat simțită prezența, iar eu îmi adunam bucățelele de suflet de prin lumea în care alte suflete se pierduseră în tumultul unor trăiri intense, spânzurate de un timp neîndurător, obișnuit să creeze anotimpuri ce dispar brusc și oameni ce-și duc viața într-o capsulă de secunde ce mușcă din ei cu nesaț. În această lume sufletul meu își găsise leacul.

Fragment dintr-un proiect minunat…

 

Poate

Poate

Mă mângâie viața, îi simt răsuflarea caldă pe pleoapele închise. E atât de plăcut să îi trăiesc clipele care se îngrămădesc să-mi dea binețe. Le las să-mi țipe în ceafă, să devină scut în fața neființei.

Deschid ochii. Privesc cerul albastru și mă minunez. Peste tot doar viață. Simt clipele sale peste tot. Aș vrea să le văd, să le așez în șir indian, ca la școală. Nu pot. Aleargă prin mine, prin ceilalți până obosesc și se duc, dispar deodată. Le strigi, le cauți, în zadar te frămânți. Minutul lor s-a dus. Minutul tău s-a scurs. Nu le trăiești când trebuie, nu le mai trăiești niciodată. Se naște un abis. Abisul acela creat de regrete dintr-alea târzii. Și se ivesc întrebări dintr-alea fără rost. Au apus acele clipe. Au devenit amintiri răscolitoare. Dar…pot fi înlocuite cu altele noi. Au oare clipele noi același gust? Nu am comparat niciodată gustul clipelor trecute cu cel al clipelor prezente. Mi-a fost teamă. Să nu apară regretul să mă facă să-mi dau seama ce am pierdut.

Ce absurd! Ce ingrată sunt! Primesc noi clipe și mă gândesc la gustul celor pe care nu le-am trăit fiindcă am ratat șansa să o fac. Mă grăbesc să trăiesc. Simt clipa dar nu reușesc să o îmbrățișez cum mi-aș dori. Trece pe lângă mine ca o străină. Între mine și ea este un spațiu invizibil străjuit de un gard de dorințe arzânde.  Cerul își schimbă înfățișarea, ziua face loc nopții. Viața mă mângâie în continuare, iar abisul devine din ce în mai mare. Nici luna nu vrea să mi se arate toată întotdeauna.

Primesc jumătăți fără un gust anume. Dar eu nu asta vreau. Vreau un întreg cu gust de vise cu aripile deschise, de stări ce îmi oferă mai mult decât o mângâiere a unui timp care trece lăsând în urma sa lucruri pe jumătate făcute.

Calc pe resturi de timp. Mă aplec să le iau, nici pe acelea nu apuc să le prind. Apuc firmituri și nu mă satur cu ele. Vreau mai mult. Sunt mereu flămândă și nu știu cu ce să-mi potolesc foamea. Să mă hrănesc cu vise, cu clipe trăite pe-apucate, cu mângâierea vieții?

Nu știu. Sunt doar un punct sub cerul mare. Pun, cred, prea multe întrebări. Poate ar fi suficient să trăiesc. Poate atunci voi primi întregul, nu jumătățile. Poate atunci voi cunoaște clipa în deplinătatea ei. Poate voi simți acel gust aparte… Poate timpul mă va privi în ochi, înfățișându-se în toată splendoarea sa. Poate îmi va potoli foamea cu ceva născut din altceva.

Plouă

Plouă

Plouă. Lăcrimează cerul, mângâie pământul însetat de ea. E atâta liniște în zgomotul stropilor încât pot să ascult glasul ploii, de fapt, năduful vieții de dincolo de ea.
Tună. Norii se luptă în ring pentru un loc în fața soarelui. I-au răpit zâmbetul. Sunt extrem de mândri că au cucerit zarea și-au pictat-o în gri cenușiu.
Pământul face baie de aburi, deschizându-și larg brațele în fața ploii.
Eu îmi deschid sufletul în fața foii, la adăpostul gândurilor ce dau năvală. Nu comentez, le ascult. Cum aș putea oare să mă împotrivesc? Sunt ale vieții pe care o inspir și o expir. Trebuie să mă bucur, alții nu mai au cum…au plecat… Unde? Doar ei știu… poate într-o lume mai bună.
Sunt în spatele timpului. Îl privesc cum trece. Nu mă vede. De fapt, este posibil să mă vadă dar să nu îi pese.
Răsuflă din greu. Maratonul vieții îl cam obosește. Nu este un atlet foarte bun. Cu toate acestea, este foarte ambițios, nu se oprește. Hmm…mint. Mint frumos. Se oprește tocmai când omul nu vrea să se oprească. Își trage mereu răsuflarea numai când nu trebuie.
Absurd. Un timp absurd ce trăiește într-o nepăsare costumată în hainele ponosite ale bunăvoinței.
Viața, acest montagne-russe de trăiri, îngenunchează umilă în fața timpului, sărutându-i tălpile. O aberație. Timpul tot ii înghite secundele.
Dar nici eu mă las. I le recuperez și le ascund în cuvinte.
Și, deodată, întreaga ființă îmi e inundată de o putere inexplicabilă. Este incredibilă forța pe care au niște simple cuvinte izvorâte din gândurile umile ale unui biet muritor.
Înving timpul pe propriul teren și dau vieții un chip imuabil.
Viața îmi rămâne în inima cuvântului ce se odihnește de-a pururi pe foaie. Timpul aleargă. În urma lui ploaia s-a oprit. Cerul și-a șters pentru moment lacrimile. Totul e într-o expectativă puțin obositoare dar liniștitoare. Timpul nu mi-a aflat secretul. Și nici nu o va face.
Inteligența creatoare a omului depășește ambiția și determinarea timpului de a ne fura secundele, de a ne lăsa viața fără suflare în brațele pământului dornic, cu siguranță, de nemurire.
Picură pe foaie…varsă sufletul cuvinte…să simtă cumva pământul nemurirea.