Chinul tainelor

Simt că mă sufoc în compartiment. E foarte cald. Aș deschide geamul, dar nu îndrăznesc. Nu vreau să-i deranjez pe ceilalți. Pun cartea pe genunchi și închid ochii. Mi-ar prinde bine un pui de somn. În plus, timpul ar trece mai repede așa.

Încerc să adorm, dar îmi este imposibil. În ultimii ani am început să am mari probleme cu somnul. Nu mai dorm așa cum dormeam odată. Dacă e zgomot nu adorm sub nicio formă. Iar zgomot este din plin. Celor ieșiți pe culoar nu le mai tace gura. Unii comentează încontinuu despre situația dificilă din România, de lipsa locurile de muncă, de salariile mici… Alții, pentru a se da interesanți, vorbesc în italiană. Nu pot să-i suport pe cei care se prefac că nu mai știu limba română de când au plecat să lucreze în străinătate. Lângă mine cineva sforâie de mama focului.

Sunt conștientă că nu pot să adorm în aceste condiții. Prefer însă să stau cu ochii închiși. Îmi este mai bine așa, având în vedere starea puternică de moleșeală care m-a cuprins. Nici dacă aș vrea nu aș putea ține ochii deschiși.

Nu sufăr de claustrofobie, dar simt că nu mai am aer în acest spațiu. Simt că devine tot mai strâmt și asta îmi taie respirația. Ciudă senzație. Mă ia cu frisoane și toate gândurile neplăcute dau năvală.

Îmi vine să țip. Să scot din mine toate tainele. Să le înșir una lânga alta precum niște rufe pe sârmă. Să le las în bătaia luminii. Să le afle lumea. Mi se par atât de grele, încât simt că nu mai pot să le țin în mine.

Din acea seară nimic nu a mai fost la fel. Nu mai dorm așa cum dormeam înainte. Am mereu coșmaruri. Se pare că am început să vorbesc prin somn.

  Eu, o susținătoare înfocată a luptei contra fumatului, m-am apucat de fumat. Am ajuns la concluzia că țigările sunt singurele care mă calmează. Când tainele bat la ușa sufletului anunțându-mă că vor să iasă, le închid gura cu o țigară. Și tac. Nu au încotro.  

Aș fuma și acum o țigară dar mi-am uitat pachetul de țigări la Ana. Așa că am să-mi impun să rezist cu stoicism. De obicei, dacă îmi impun ceva reușesc. Trebuie, fiindcă nu îndrăznesc să-i cer o țigară tipei din compartiment. Nu suntem compatibile. Nu cred că noi două am putea fi vreodată prietene, dar în același timp îmi este milă de ea. Nu știu de ce.

    Pare o persoană cu sufletul ferecat cu zeci de lacăte. Suferă mult. Suferința i se citește pe chip. Nu vrea asta dar nu poate împiedica acest lucru. În ciuda faptului că nu suntem compatibile mă regăsesc în ea.

Nici mie nu-mi este bine. Și deși nu vreau să se vadă, se vede. Mulți mi-au spus în ultimul timp asta, inclusiv părinții mei: „Iarina, tu ai ceva. Spune-ne ce ai ca să te putem ajuta”. Ce aș putea să le spun? Că nu mai sunt aceeași persoană de când m-am întors de la Brașov, de la ziua lui Mihai? Că nu mai sunt la fel de 20 de ani? Nu le-aș spune o noutate. Asta știu și ei. În rest…totul e învăluit în nimic. Nimic nu mai e așa cum ar trebui să fie. Nu pot face nimic. Nimic nu pot spune.

Chinul Tainelor

Oare de ce mi-am amintit tocmai acum de țigări? Simt o nevoie nebună să trag măcar un fum. Deschid ochii să caut prin geantă o țigară. Poate am rătăcit vreuna prin ea. Trenul se oprește din nou. Bușteni. Arunc o privire înspre peron să văd dacă există vreun chioșc. Ghinion. Inspir, expir. Îmi îndrept din nou privirea spre munți. Îi invidiez. Aș vrea să am și eu tăria lor. Dar oare nu o am? Nu apuc să-mi răspund. Gândurile îmi sunt întrerupte de o țigancă care începe să se milogească de îndată ce deschide ușa compartimentului. Dacă aș avea mărunți i-aș da. Întotdeauna m-am temut de blestemul țigăncilor…