O Nouă Zi

O nouă zi, o nouă primăvară

E o nouă zi. O nouă primăvară. Un nou parfum de salcâm. Unii oameni A fac amiaza, alți oameni B muncesc mai mult sau mai puțin cu spor. Eu alerg de la un om la altul. Sunt o bătaie obosită de inimă, o răsuflare invizibilă intretăiată. Borboane mari de transpirație mi se formează pe frunte, le șterg rapid, nu-i vreme de stat.
Fac cunoștință cu unii oameni A, îmi iau la revedere de la unii oameni B. Sunt numai treabă.
E oare o lipsă de bun simț dacă spun că sunt plină de mine? Bănuiesc că nu e normal ca viața să fie plină de viață când unii oameni.. poate C strigă după mine disperați rugând soarta să nu mă trimită în altă parte.
Recunosc, îmi este foarte greu. Nu-mi plac despărțirile, dar nu am încotro. Tot mie îmi revine misiunea ingrată de a spune „Adio”.
Dar să revenim la subiectul acestei misive. Probabil nu te așteptai să îți răspund. Ce-i drept, nici eu nu am crezut că vei avea curajul să îmi scrii. Mă bucur că ai făcut-o.
Mă bucur că vrei să vorbim. Aș putea spune că mă simt onorată fiindcă m-ai ales pe mine ca parteneră de discuție.
Nu înțeleg de ce ai crezut că îmi lipsește curajul. Am mai mult curaj decât crezi. Nu sunt o lașă. Dacă aș fi, te-aș lăsa baltă. E drept, va veni o vreme când ne vom despărți, dar asta nu depinde de mine.
Știi și tu foarte bine cum e să ai șef. Ordinul șefului nu se discută, se execută.
În fine, îmi spui că vrei anumite lucruri. Tu nu ți-ai dat seama, fie ai scris prin prisma furiei, dar m-ai rănit. Cuvintele tale au înfipt în mine un pumnal, fără milă.
Iți scriu cu rana sângerândă, cu lacrimile înecate în tristețe. Pentru a obține tot ceea ce vrei, eu nu trebuie să fac nimic. Tu și semenii tăi trebuie să faceți un singur lucru, să mă iubiți.
Iubirea rezolvă totul. Iubindu-mă îmi vei simți mângâierea. Iubind-mă îmi vei simți răsuflarea. Iubindu-mă oamenii îți sorbi cuvintele atunci când le vei vorbi despre mine.
Este atât de simplu. Iubirea rezolvă multe, de restul vei avea parte pe parcurs trăindu-mă cum îți este dat să o faci.
Admit. De-atâtea anotimpuri stau și te privesc și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul, de multe ori, anevoios.
Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant și mă uimești. Tu niciodată nu renunți.
Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba brusc cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.
Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.
Mă derutezi, iar asta nu îmi e pe plac. Când am impresia că
am reușit în final să te cunosc, mai faci câte o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm, secundă de secundă, fără oprire.
Cu forță mă lovești, vrând parcă knockout să mă faci, eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.
Sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?
Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie și să dansăm în pașii bucuriei. Este oare atât de greu?
Cu mult drag,
Viaţa