Trăim în secolul vitezei. Totul în jurul nostru se petrece în viteză. Iar noi, cei care ne plângem că nu mai avem timp de nimic, ne lăsăm atrași de ea și uităm să ne trăim viața în liniște, calmi.

Ne iubim atât de mult viața, dar nu ne facem timp să o savurăm, să-i simțim gustul dulce al clipelor primite în dar. Suntem mereu pe fugă, mereu în alertă. Ne grăbim, cu viața de mână și uităm s-o trăim așa cum se cuvine.

Nu e vina noastră…e a timpului care trece, ne spunem adesea.  Așa că, ne trezim dimineața, ne bem cafeaua pe fugă…luăm în grabă cheile de la mașina și ieșim pe ușă, stresați de ceasul care ne indică că am cam întârziat.

Ne urcăm în mașină, o pornim, ne punem centura și la drum în VITEZĂ. Respirăm adânc și apasăm pedala de accelerație a prietenei care ne duce mereu, la destinație. Zâmbim, situația este sub control.

Hmm…asta până la prima trece de pieton, unde suntem nevoiți să oprim, pentru a da prioritate unor persoane, care au impresia că trecerea de pieton e loc de promenadă.

Ne enervăm, ne vine să claxonăm…ne abținem cu greu până la un moment dat, când, deschidem geamul și rostim:

– Trecerea de pieton nu e loc promenadă. Vă rog, nu vă mișcați ca „ochii…”

Plini de nervi fiindcă timpul trece și întârziem, nu așteptăm să ajungă pietonii în siguranță pe trotuar, și demarăm în trombă.

Oprim la semafor, îl claxonăm de mama focului pe cel din fața care nu mai pornea odată. Off…ce șoferi incompetenți…ne spunem în gând, având impresia că noi suntem perfecți.

Timpul trece parcă de două ori mai repede…noi tot la volan ne aflăm și suntem extrem de agitați. Căutăm rapid soluții. Le găsim, dar, din păcate, nu pe alea bune…

Trecem pe roșu, mergem pe interzis, vorbim „colorat”, dar scopul ni-l atingem. Ajungem în final unde ne-am propus.

Un hop mai avem de trecut. Parcarea. Oprim și ne uităm până zărim un loc liber. Îl vedem în sfârșit și ne îndreptăm în VITEZĂ spre el, pentru a nu ni-l ocupa mașina care venea din cealaltă direcție. Parcăm și oprim mașina.

Suntem tare mândri de Noi, încât nu ne pasă de cel care ne bate obrazul. Dar oare avem de ce să fim mândri?

Ei bine, NU. Nu ne putem mândri cu faptul că adesea uităm că viața noastră și a celorlalți este mai presus de orice. Uităm și o punem în pericol, încălcând reguli de circulație și conducând haotic. Pentru ce? Pentru că ne place viteza? Pentru a ajunge la destinație la timp? Pentru că nu avem răbdare? Oare se merită?

E-adevărat. Punctualitatea este o carte de vizită. Nepunctualitatea poate fi privită ca o lipsă de respect față de ceilalți. Dar…nimic nu e mai important decât viața noastră.

Nimic nu este mai important decât CIVILIZAȚIA, EDUCAȚIA și BUNUL SIMȚ, de care trebuie să dăm dovadă ORIUNDE…nu doar la volan.

Nimic nu e mai important decât să știm să fim OAMENI… Să rămânem Oameni la volan și ORIUNDE.

Nimic nu e mai important decât dragostea de viața, căci avem doar UNA, pe care trebuie să o iubim nu în VITEZĂ, ci sorbind din ea, ca dintr-o ceașcă de cafea fierbinte, pentru a-i simți parfumul îmbietor și aroma tare de clipe ce trec, dar care înapoi nu mai vin.