Scrisoare de la viață

Dragă Omule,

 De-atâtea anotimpuri efemere stau și te privesc, și forța ți-o admir nespus. Zi după zi cu mine te lupți, cazi, te ridici și îți continui drumul,  de multe ori, anevoios.

Îți lași lacrimile să ți se prelingă pe obraz, în timp ce sorbi un ceai fierbinte și prin gânduri ordine îți faci. Ești fascinant, mă uimești. Tu niciodată nu renunți.

Suntem tovarăși de drum în fiecare clipă, dar zău…dacă m-ar întreba cineva despre tine, nu aș ști să-i spui suficiente lucruri, încât să-și facă o imagine clară.

Te țin de mână zi de zi, dar nu știu cine ești. Iar asta îmi dă un sentiment de neputință. Oricât de mult pe tine eu te urmăresc, nu reușesc să te cunosc mai bine.

Mă derutezi, iar asta nu-mi este pe plac. Când am impresia că am reușit în final să te cunosc, tu brusc mai faci câte-o schimbare şi nu mai înţeleg nimic. Şi uite aşa intrăm în ring și apring ne luptăm secundă de secundă, fără de oprire.

Cu forță mă lovești, vrând parcă să mă dobori. Eu mă feresc, dar fără de folos. Chiar dacă nu mă nimerești…intenția ta mă doare cumplit.

Lacrimile-mi ard privirea, sufletul îmi este mistuit de întrebări fără răspuns. De ce nu reușesc oare să te cunosc mai bine? De ce nu mă apreciezi aşa cum eu te apreciez pe tine?

Nu știu cum să te mai fac să înţelegi că, pe drumul pe care îl parcurgem împreună până la un moment dat, vreau să te văd zâmbind. Vreau să-ți aud sufletul cântând mereu o simfonie. Vreau să dansăm în pași de bucurii până la despărțire.

Relația dintre noi este pentru mine, una cu totul specială, una pe care mi-o doresc cât mai îndelungată. Însă, în această privinţă sunt tare neputincioasă. Dacă ar fi după mine, nu aş pleca în veci de lângă tine.

Din păcate, nu se poate, căci e scris în legea firii ca, la un moment dat, noi să ne spunem adio. Prin urmare, nu crezi c-ar trebui să ne înţelegem reciproc mult mai bine? Cât ne e dat să fim împreună ar trebui să fim ca doi prieteni ce se iubesc nespus şi îşi doresc, clipă de clipă, să fie împreună.

Sper să înţelegi că nu-ţi vreau răul, sper să-mi dai posibilitatea să aflu mai bine cine eşti, ce vrei de la mine şi ce crezi despre mine. Aştept cu mare nerăbdare gândurile tale, dragă omului.

Cu mult drag,

Viaţa

Fragment din cartea Conversație cu viața (un vis în lucru…care, cândva, într-un anotimp efemer, se va transforma în realitate).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oameni la volan…și ORIUNDE

Trăim în secolul vitezei. Totul în jurul nostru se petrece în viteză. Iar noi, cei care ne plângem că nu mai avem timp de nimic, ne lăsăm atrași de ea și uităm să ne trăim viața în liniște, calmi.

Ne iubim atât de mult viața, dar nu ne facem timp să o savurăm, să-i simțim gustul dulce al clipelor primite în dar. Suntem mereu pe fugă, mereu în alertă. Ne grăbim, cu viața de mână și uităm s-o trăim așa cum se cuvine.

Nu e vina noastră…e a timpului care trece, ne spunem adesea.  Așa că, ne trezim dimineața, ne bem cafeaua pe fugă…luăm în grabă cheile de la mașina și ieșim pe ușă, stresați de ceasul care ne indică că am cam întârziat.

Ne urcăm în mașină, o pornim, ne punem centura și la drum în VITEZĂ. Respirăm adânc și apasăm pedala de accelerație a prietenei care ne duce mereu, la destinație. Zâmbim, situația este sub control.

Hmm…asta până la prima trece de pieton, unde suntem nevoiți să oprim, pentru a da prioritate unor persoane, care au impresia că trecerea de pieton e loc de promenadă.

Ne enervăm, ne vine să claxonăm…ne abținem cu greu până la un moment dat, când, deschidem geamul și rostim:

– Trecerea de pieton nu e loc promenadă. Vă rog, nu vă mișcați ca „ochii…”

Plini de nervi fiindcă timpul trece și întârziem, nu așteptăm să ajungă pietonii în siguranță pe trotuar, și demarăm în trombă.

Oprim la semafor, îl claxonăm de mama focului pe cel din fața care nu mai pornea odată. Off…ce șoferi incompetenți…ne spunem în gând, având impresia că noi suntem perfecți.

Timpul trece parcă de două ori mai repede…noi tot la volan ne aflăm și suntem extrem de agitați. Căutăm rapid soluții. Le găsim, dar, din păcate, nu pe alea bune…

Trecem pe roșu, mergem pe interzis, vorbim „colorat”, dar scopul ni-l atingem. Ajungem în final unde ne-am propus.

Un hop mai avem de trecut. Parcarea. Oprim și ne uităm până zărim un loc liber. Îl vedem în sfârșit și ne îndreptăm în VITEZĂ spre el, pentru a nu ni-l ocupa mașina care venea din cealaltă direcție. Parcăm și oprim mașina.

Suntem tare mândri de Noi, încât nu ne pasă de cel care ne bate obrazul. Dar oare avem de ce să fim mândri?

Ei bine, NU. Nu ne putem mândri cu faptul că adesea uităm că viața noastră și a celorlalți este mai presus de orice. Uităm și o punem în pericol, încălcând reguli de circulație și conducând haotic. Pentru ce? Pentru că ne place viteza? Pentru a ajunge la destinație la timp? Pentru că nu avem răbdare? Oare se merită?

E-adevărat. Punctualitatea este o carte de vizită. Nepunctualitatea poate fi privită ca o lipsă de respect față de ceilalți. Dar…nimic nu e mai important decât viața noastră.

Nimic nu este mai important decât CIVILIZAȚIA, EDUCAȚIA și BUNUL SIMȚ, de care trebuie să dăm dovadă ORIUNDE…nu doar la volan.

Nimic nu e mai important decât să știm să fim OAMENI… Să rămânem Oameni la volan și ORIUNDE.

Nimic nu e mai important decât dragostea de viața, căci avem doar UNA, pe care trebuie să o iubim nu în VITEZĂ, ci sorbind din ea, ca dintr-o ceașcă de cafea fierbinte, pentru a-i simți parfumul îmbietor și aroma tare de clipe ce trec, dar care înapoi nu mai vin.